Echilibrul liniştitor al omului duhovnicesc

Atunci când conştiinţa nu este curată, nici inima nu poate avea pace. Ele sunt într-o indestructibilă relaţie. Poate ca inima să fie împătimită şi să producă nelinişte conştiinţei.

Conştiinţa se eliberează extrem de mult atunci când păstrăm cu străşnicie poziţia sufletească împotriva dezordinii din noi. Chiar dacă n-am împlinit întru totul idealurile noastre creştine la măsura zilei, dar să păstrăm în noi şi să rămânem credincioşi „principiului” – o trăire ruptă, neşovăitoare.

Nu-L mărturiseşti pe Iisus Hristos înaintea oamenilor, în momente ce se ivesc, dar nu-L mărturiseşti nici înaintea sufletului tău, ca să-L consideri Adevărul desăvârşit la care zici că doreşti să slujeşti şi, iată, rămâi căldicel, că nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge.

Mergând pe drumul cel mare şi bun împotriva chemărilor ruşinoase şi comode ale firii, încă fiind pe drum, te simţi mult eliberat de conştiinţă şi inima ta se consideră oarecum ajunsă, şi se bucură şi încep să iasă din ea puteri de viaţă având cu plinătate în ea harul cel mult liniştitor.

Un om duhovnicesc nu spune niciodată că nu este un om foarte păcătos. Se vede mai păcătos decât toţi. Şi totuşi se duce la biserică sau mai bine zis se pune pe pocăinţă. Dispreţul ăsta faţă de tine s-ar putea să fie o stare de autentică smerenie, dar să nu
te diluezi în aşa hal încât să nu mai ai nicio nădejde de mântuire, să-ţi tai forţele rugăciunilor şi nădejdilor.

Dar dacă te dispreţuieşti pe tine, asta înseamnă deja o biruinţă. Insă nu poţi spune că te dispreţuieşti în sensul că te compari cu alţii şi nu te găseşti la nivel cu ei. Nu este bine! Comparaţia asta poate să fie o stare de mândrie ascunsă „că nu sunt la nivelul cutare” – de ce te interesează lucrul acesta? Tu răspunzi de nivelul pe care îl ai.

V-am spus, pahare mici, pahare mari, dacă e plin fiecare, este desăvârşit la măsura paharului. La măsura la care eşti tu, la măsura aceea ţi se cere. După darurile pe care ţi le-a dat. Adică unuia i-a dat unul, unuia i-a dat trei, altuia i-a dat cinci. Le-a cerut socoteală după darurile pe care le primiseră (Matei 25,14-30). Mai vinovat este cel care stă pe loc, care-i nepăsător, care nu ştie ce-o să vină! „Velerim şi Veler Doamne,” şi atât, ştii?

Să nu-ţi munceşti conştiinţa singur, mergând numai cu puterea ta spre desăvârşire, complexându- te că nu ai ajuns sau că nu se poate ajunge uşor. Lupta este de o viaţă, nu te iscodi singur, smereşte- te, că văzând silinţa ta, dar şi liniştea ta, toată bunătatea şi numele bun vin de la Marea Dreaptă Judecată şi Iubire ale lui Dumnezeu şi te va stăpâni un sentiment al veşniciei şi aceasta, iubite frate, nu este puţin lucru.
Să veghezi mereu asupra ta, fără nici un duh înălţător şi oriunde te vei găsi faţă de marile chemări, inima ta se va bucura şi cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, vei rămâne un om al Crucii – un fiu al învierii.

Ne-am învăţat să consumăm timpul în loc să îl folosim duhovniceşte. Haideţi să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci aşa cum trebuie, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne înmoaie inimile şi să ia de pe faţa pământului răul. Nu să stăm şi să aşteptăm prigoana. Prigoana trebuie să ne găsească luptând.

Dar trebuie să ştii când să acţionezi. Nu e bine să provocăm noi prigoana înainte, să trâmbiţăm, pentru că duşmanul aude şi vede poziţia noastră. Şi îi dăm elemente noi ca să ia măsuri noi. Nu e bine săte descoperi. Vreau să mă lovească duşmanul unde vreau eu, nu unde vrea el!

Lepădare este atunci când consimţi personal actul apostaziei. Trebuie să te temi de acest Antihrist numai atunci când îl accepţi tu. Nu suntem însă departe de lepădarea totală… Dar încă nu e lepădarea cea desăvârşită. Este începutul primejdios al acelei lepădări, din care nu vei mai putea ieşi mai târziu. Deocamdată s-a arătat numai un 6, dacă înţelegeţi, şi mai urmează încă doi. Toate simt bune, că se separă adevărul de minciună. Dar duşmanul, nu vedeţi? Atacă tocmai lucrurile esenţiale care te tin de viata aceasta socială: paşapoarte, permise auto, cărţi de identitate. De aceea nu este acceptabil să intri în luptă fără gândul morţii, al jertfei, al Crucii. Or să mai cadă din noi. Cum o vrea Dumnezeu! Eu m-am pronunţat: Nu accept aşa ceva! Căci bătălia s-a dat şi de sârbi, şi de greci, dar cu instituţiile s-a dat…

Lepădarea este: „Eu nu cred în Domnul Hristos.” De ce vă temeţi de 666 când sunteţi oamenii lui Hristos? Să vă temeţi de 666 când nu mai sunteţi ai lui Hristos. Orice păcat constituie o cedare, orice patimă, o trădare, orice răutate, o înfrângere. Trebuie să vă temeţi de viaţa împătimită – să vă luptaţi să fiţi oamenii lui Iisus Hristos.

Este o râvnă necontrolată care seamănă niţel a idee fixă… Parcă la hirotesia întru duhovnic li s-a specificat că sunt parţial investiţi cu această misiune şi cu acest mare har al dezlegării păcatelor. Primejdia mare este că chiar duhovnicii rămân oarecum smintiţi în problema actelor biometrice. Dacă te-ai găsi în Turcia, cumperi pâine în moneda oficială a Turciei, dar asta nu înseamnă că te-ai turcit, că te-ai lepădat de Hristos (I Cor 10, 27).

Duhovnicii care nu mai primesc la spovedanie şi opresc de la împărtăşanie pe cei care au acte cu cip vor da ei răspuns în faţa lui Hristos! Ce uşor ne băgăm în iad considerându-i lepădaţi de har pe cei cu acte biometrice!

Şi, dacă va trebui să credem că e un semn apocaliptic, ar scădea râvna şi astfel învăţătura creştină va fi zadarnică, pentru că deja trăim un sfârşit, trăim împliniri de prorociri.

“Leacuri pentru frământările omului contemporan”, Părintele Arsenie Papacioc – Ieromonah Benedict Stancu. – Constanţa: Editura Elena, 2016

Părintele Arsenie Papacioc, suflet, credinta, crestin, framantari, scripturi

 

#PărinteleArseniePapacioc, #suflet, #credinta, #crestin, #framantari, #scripturi