Durerea de a nu putea săvârşi minuni!

„Doamne, Dumnezeul meu, iartă-mă şi nu mă lãsa!” „Părinte, rugaţi-vă pentru copilul meu, să nu îi fie tăiat piciorul!”

„Mă rog bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului să mă păzească de cei care vor să-mi facă rău!” „Fetiţa mea este în comă de aproape două săptămâni, pomeniţi-o, părinte!” „Maria se roagă bunului Dumnezeu pentru îmblânzirea soţului şi îndepărtarea de patima beţiei!” „Rugaţi-vă pentru mine, părinte, să rezist la tratamentul cu citostatice!”
Oamenii credincioşi vin în biserică, se închinã, întomesc un pomelnic, îi aduc lui Dumnezeu o jertfă şi îi cer preotului să se roage pentru ei. Durerile lor sunt dintre cele mai grele. Abia la primirea pomelnicelor şi în scaunul Spovedaniei poate preotul să înţeleagă adevărata greutate a suferinţei şi puterea nădejdii celei care nu ruşinează.

Puterea de a face minuni

Apostolilor, deci slujitorilor Sfintelor Altare, Fiul lui Dumnezeu le-a spus: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma” (Luca 10, 19). „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei 10,.

Iar credincioşilor, tot Fiul lui Dumnezeu le-a spus: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul” (Ioan 14, 12-13)
Cuvântul cu putere multă, rugăciunea cu îndrăzneală şi puterea de a face minuni sunt daruri ale Duhului Sfânt dăruite fiecărui creştin, iar cu atât mai mult preotului. Şi totuşi, de ce în rândul credincioşilor şi al preoţilor multe rugăciuni rămân parcă neauzite de Dumnezeu?!

Durerea de a nu putea săvârşi minuni!

Nespus de multă durere simte preotul atunci când nu-l poate mângâia pe cel aflat în durere şi nu poate săvârşi minunea pentru care acela varsă râuri de lacrimi. Deşi cel credincios la Dumnezeu vine, cade şi Lui se roagă, el îi cere totuşi preotului să se roage pentru durerea lui. Cum ar trebui, dar, să fie rugăciunea preotului, astfel încât să simtă că a făcut pentru acela tot ce se putea face?!

Sfântul Serafim din Platină spune: „De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi? Pentru că noi abia dacă mai ştim ce este durerea inimii. Durerea inimii este condiţia creşterii duhovniceşti şi a arătării puterii lui Dumnezeu. Tămăduirile şi celelalte minuni se întâmplă celor deznădăjduiţi, inimilor îndurerate, dar care, totuşi, continua să se încreadă şi să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucrează Dumnezeu. Aşa-zisa lipsa a minunilor din ziua de azi arata lipsa durerii din inimile oamenilor şi chiar din ale multor creştini ortodocşi. Ei sunt prinşi de răcirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urmă.”

De ce nu lucrează în noi harul lui Dumnezeu?

Harul lui Dumnezeu lucrează în noi. Căci altfel am ajunge să săvârşim toate păcatele de pe pământ, însă el nu lucrează în noi aşa cum ne-am dori, dându-ne cuvânt cu putere multă, rugăciune cu îndrăzneală şi puterea de a tămădui durerile sufleteşti şi trupeşti ale celor de lângă noi.
Ne împărtăşim des cu harul necreat al lui Dumnezeu, dar acesta se arata nelucrător în noi. Nu harul este neputincios, ci noi, care avem mădulare nelucrătoare.

Mintea noastră este întunecată de mândrie, iar inima ne este împietrită de osândirea aproapelui. Ochii noştri sunt uscaţi, nu au lacrimi curăţitoare. Iar peste toate apasă greu o desfrânare continuă. Ne cunoaştem păcatele, ni le reamintim adesea, dar nu le vedem în adevărata lor greutate. Socotim că sunt păcate lumeşti, spovedite şi care aparţin trecutului, trecând cu vederea faptul că urmările lor sunt prezente, iar pocăinţă nu ne-a spălat încă haina sufletului.
Spre postire, pocăinţă şi smerenie!

Avem nevoie de pocăinţă şi de smerenie!

Pe cât ne vom smeri pe noi înşine, pe atât ne va înălţa Dumnezeu!
Avem nevoie să postim îndelung şi să ne rugăm neîncetat!
Lumea urăşte postirea creştină. Ea recomanda diete, însă nu pentru suflet, ci pentru trup. Postul este mai ales pentru suflet, ca acesta să capete putere asupra lucrurilor materiale şi a poftelor lumeşti. Prin postire se ajunge la vederea păcatelor proprii şi a Tainelor lui Dumnezeu. Prin postire şi prin rugăciune de toată vremea, înălţând neîncetat gândurile noastre înaintea lui Dumnezeu, devenim simţitori ai durerii aproapelui.

Când ochii noştri uscaţi privesc în ochii celor ţintuiţi de suferinţe, un gust amar ar trebui să ne înăbuşe sufletul; un nod în gât ar trebui să ne împiedice să rostim cuvinte superficiale. Neputinţa de a împreună-suferi cu cei aflaţi în cuptorul suferinţelor şi neputinţa de a săvârşi minuni ar trebui să ne fie de ajuns pentru a începe lucrarea pocăinţei şi a smereniei.
Rugăciunea săvârşită cu inima îndurerată săvârşeşte cele mai multe minuni. Abia atunci credinţă, nădejdea şi smerenia se aprind, iar omul nu mai priveşte decât spre milă şi dragostea lui Dumnezeu.

Făcători de minuni devin doar aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât orice alt lucru din această lume, iar pe aproapele lor mai mult decât pe ei înşişi.  (Teodor Danalache)

Sursa: Manastirea Prislop.facebook.com

Jurnal Spiritual