“Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”

Duminica_33_dupa_Rusalii_06

“Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”

Am ascultat cu toţii pericopa evanghelică de astăzi (Luca 18,10-14), în care ni se prezintă pilda a doi oameni care au mers la templu pentru a se ruga. Prin aceasta, Mântuitorul subliniază o dimensiune fiinţială a omului: Nevoia de a se ruga, de a avea această nemijlocită legătură verticală cu Dumnezeu, dimensiune care din păcate în zilele noastre – pentru că existenţa lui Dumnezeu este adeseori dacă nu negată cel puţin relativizată – suferă o anumită depreciere; iar prin această depreciere existenţa umană este orizontalizată, adică legată doar de grijile acestei lumi.
Apoi, să nu uităm că rugăciunea ţine de această calitate a omului de a fi o fiinţă care rosteşte, care exprimă – cum spune Constantin Noica – un rost, un sens prin cuvintele sale.

În acest fel, rugăciunea oglindeşte un adevăr pe care nu putem şi nu trebuie să-l ignorăm: Prin cuvinte – în cazul nostru prin cuvintele rugăciunii – omul îşi defineşte rostul existenţei sale şi exprimă nevoia sa ontologică de a da -mai bine zis de a găsi – cuvintele rugăciunii nu sunt cuvinte goale, care au doar o anume sonoritate, ci sunt cuvinte pline de sens, care exprimă ceva din taina omului, taină care se revelează în nevoia omului de a trăi o viaţă plină de sens.

De fapt, ce înseamnă acele logos sau raţiuni ale lui Dumnezeu, pe care le exprimă creaţia în întregul ei, revelând frumuseţea negrăită a lui Dumnezeu, de unde şi numele de kosmos – frumuseţe dat lumii create? Ştim că Dostoievski spunea că frumuseţea va mântui lumea. El nu se referea doar la o frumuseţe pur estetică, ci la o frumuseţe izvorâtă din trăirea – mai bine zis care cheamă la trăirea sensului şi a sfinţeniei de care are atâta nevoie omul; mai ales cel al zilelor noastre, zăpăcit de urâţeniile pe care i le-a adus vieţii sale ceea ce numim noi modernism.

Atâta timp cât omul a vorbit cu Dumnezeu nu a sesizat niciodată că este gol.

Numai atunci când n-a ascultat porunca lui Dumnezeu s-a văzut pe sine că este gol, că este ameninţat de urât şi de neplăcut, cum ni se spune în cartea Facerii: „Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde eşti?» Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns.» Şi i-a zis Dumnezeu: «Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?»” (Facere 3, 9-11).
Aşadar, omul vede frumosul numai în dialogul său cu Dumnezeu.

Atunci când acest dialog al omului cu Dumnezeu încetează, fiinţa umană încearcă sentimentul golului; adică al golirii de frumuseţe, de sens, de comuniune.

Iar acest gol se interpune între el şi Dumnezeu, creându-i în suflet şi în inimă acel sentiment de frică specific păcatului. Prin urmare sentimentul de gol aduce în sufletul omului un sentiment de nesiguranţă, de ameninţare, sentiment pe care îl oglindesc toate religiile cosmice, care sunt străbătute de nostalgia Paradisului pierdut şi nu de siguranţa comuniunii omului cu Dumnezeu. în acest sens, putem spune că frica şi sentimentul golului -oglindite de religiile cosmice – nu sunt cele ce au determinat pe om să-şi manifeste sentimentul religios – cum spun materialiştii şi ateii – întrucât ele însoţesc şi nu exprimă sentimentul religios al omului care înseamnă nevoia de sens şi de frumos, nevoia ce a contempla bogăţia de frumuseţe a lui Dumnezeu oglindită de creaţia Sa.

Faptul că întreaga creaţie pentru om nu mai oglindeşte frumuseţea lui Dumnezeu nu se datorează Creatorului, ci neascultării omului din care izvorăşte frica sa, frică manifestată prin încercarea de a se ascunde de la fața lui Dumnezeu: „Iar când au auzit glasul lui Dumnezeu, Care umbla prin Rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului” (Facere 3, 8).

Or, iată că rugăciunea de care vorbeşte Mântuitorul – în pilda rostită în faţa ascultătorilor Săi -ne subliniază nevoia omului de a fi în legătură cu Dumnezeu; precum şi posibilitatea omului de a realiza această convorbire cu Cel care-l caută, Care aşteaptă din partea omului întotdeauna un răspuns. Părintele D. Stăniloae spunea că în fapt credinţa este spaţiul de timp dintre agrăirea sau chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului; în momentul în care răspunde, omul aude încredinţarea lui Dumnezeu: Credinţa ta te-a mântuit! Referindu-se la acest înţeles Jean-Marie Lustiger, Arhiepiscopul Parisului, nu fără a sublinia nevoia fiinţei umane de a împărtăşi o credinţă şi de a practica rugăciunea spunea că ne rugăm după măsura credinţei; atât cât ne rugăm, pe atât suntem de credincioşi.

Iar viața noastră este astfel după cum ni-i şi rugăciunea.

Observăm cum între credinţă şi viaţa noastră umană rugăciunea este ca o curea de transmisie, ca un factor dinamizator; nu doar o simplă pârghie de legătură. Negreşit, că acest fapt este bine să-l ştim şi mai ales să-l propovăduim în zilele noastre, când – în numele prosperităţii materiale şi al bunăstării economice, promovate pe toate mijloacele mass-media – oamenii nu se mai roagă şi nici nu mai simt nevoia să se mai roage.
Cred că sublinierea făcută de Părintele Arhim. Ioanichie Bălan – în cartea sa privind pelerinajul, pe care l-a făcut împreună cu Părintele Arhim. Ilie Cleopa în Ţara Sfântă – privind rugăciunea şi nevoia de rugăciune îşi are pentru misionarii Bisericii dar şi pentru credincioşi o importanţă deosebită.

El spune că atunci când vizitau diferite locuri din Ţara Sfântă, Părintele de la Mănăstirea Sihăstria (Neamţ) se rugau pentru toţi fiii lor duhovniceşti; Părintele Arhim. Cleopa îi îndemna să se roage în special pentru cei care – din cauza comunismului – nu se rugau sau ajunsese în neputinţa de a se ruga.

Dar peste toate le dădea chiar şi canoane pentru a se ruga pentru cei care erau împotriva rugăciunii şi luptau împotriva acesteia, prin mijloacele de constrângere oferite de regimul comunist.
Această enumerare graduală a lipsei de rugăciune de la a nu o practica zilnic până la a fi cu totul împotriva practicării ei am putea spune că ne redă cel mai bine ce anume determină pe unii să se declare înverşunaţi atei; fie în numele unui comunism ateu, fie în numele unei secularizări neoliberale sau gnostice, cum este cea din zilele noastre. Este importantă această „radiografiere” a lipsei de rugăciune şi a dezastruoaselor consecinţe pentru fiinţa umană a lipsei rugăciunii; şi asta cu atât mai mult cu cât această „radiografie aparţine unuia dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti ai Ortodoxiei româneşti.

Nu pot să nu amintesc în aceste sublinieri despre rugăciune şi câteva dintre gândurile exprimate de P. S. Episcop Justinian al Maramureşului şi Sătmarului.

Pe când era Episcop-vicar la Cluj, după cum el însuşi a mărturisit, a fost întrebat – în vremea comunismului – ce face pentru a-şi ajuta semenii, întrebare la care, P. S. Sa răspunzând a spus printre altele: în calitate de călugăr mă rog; mă rog acolo în chilia mea. Şi în rugăciune, mă simt alături de mama care naşte, de bolnavul care se chinuie pe patul de moarte, de cel care a suferit un accident, de cel care este orfan şi nu are pe nimeni care să-l ajute, de cel condamnat la moarte sau de cel din închisoare. În rugăciune mă simt în unire cu toţi cei de departe şi de aproape; distanţele se topesc în această comuniune care depăşeşte puterea mea de exprimare.

Din aceste sublinieri ale P.S. Episcop Justinian putem înţelege mai uşor rostul rugăciunii şi de ce oamenii sfinţi nu pot avea altă viaţă decât aceea de rugăciune; înţelegem de ce Maica Domnului ca Maică a Bisericii nu poate fi privită altfel decât ca Maică a rugăciunii.

Înţelegem, pe scurt, de ce un adevărat credincios – după chipul sfinţilor – nu poate fi decât un om al rugăciunii. Ea fiind singura care îi înnobilează viaţa şi-l face să fie în comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu.

Aş vrea să mai fac şi o altă subliniere despre rugăciune. De data aceasta ea aparţine unui filosof. Este vorba de Constantin Noica. În cartea sa – de fapt jurnalul său din închisoare – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru spune un lucru extraordinar: Cuceritorii sovietici au devenit cuceriţi tocmai datorită rugăciunii!

Pentru a se face înţeles se referă la un caz concret: în timpul războiului al doilea mondial, armatele sovietice au cucerit Nordul Bucovinei. Unul dintre ofiţeri – cu numele Alexandru – a fost cucerit de frumuseţile Mănăstirii Suceviţa. Pentru că n-a putut să-şi exprime stările sufleteşti pe care le-a încercat, intrând în biserica mănăstirii şi privind incinta acesteia, a lăsat maicilor din mănăstire – ascunse în munţi, împreună cu odoarele mănăstirii – un bilet, pe care l-a aşezat pe Sfânta Masă şi pe care a scris: Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru! Această întâmplare i-a prilejuit lui Constantin Noica să-şi pună – şi să ne pună – o întrebare, nu lipsită de conotaţii filosofice şi religioase: De fapt, cine este adevăratul cuceritor? Ofiţerul sovietic sau Dumnezeu, Care l-a copleşit, odată ce a intrat în atmosfera de reculegere sufletească, oferită de rugăciunile care au fost înălţate în locaşul bisericesc, oferită de interiorul bisericii Mănăstirii Suceviţa?

Fără îndoială că la asemenea sublinieri, la care am căutat să mă refer, discuţii purtate pe această temă cu un prieten şi coleg de seminar, sublinieri care nu fac decât să reliefeze importanţa – directă şi indirectă – a rugăciunii asupra vieţii noastre şi a celor din jurul nostru; asupra fiinţei umane în general.

Aceste sublinieri sunt legate de ceea ce Părintele Arhim. Ioan Ivan ne spunea şi în meditaţiile de seară la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ: Omul fără rugăciune este mort, sau cum spune Sfântul Ioan Damaschin este un mormânt călător; mai bine zis un mormânt rătăcitor! Iată de ce şi din aceste sublinieri reiese cu pregnanţă adevărul că tema aceasta a rugăciunii – pe care o prezintă şi pericopa evanghelică de astăzi – este una dintre cele mai importante teme legată de trăirea credinţei, adică de trăirea creştină în general.
Nu mai puţin importantă este însă şi sublinierea Mântuitorului privind trăirea interioară care trebuie să însoţească rugăciunea, adică rezonanţa afectivă pe care rugăciunea o amplifică în sufletul credinciosului. Adeseori privim oamenii ca pe nişte instrumente; chiar ajungem adeseori să ne şi referim la ei apelând la judecăţi „obiective” în privinţa fiinţei umane.

Or, trebuie să spunem că afecţiunile psihice îi fac pe cei bolnavi ca să privească pe cei din jurul lor ca pe nişte obiecte şi nu ca pe nişte persoane.

Aşadar, anumite judecăţi obiective pot trăda începuturile unor asemenea maladii sufleteşti la cei care le subliniază cu obstinaţie.
Chiar şi lumea în care trăim – că o numim sau nu postmodernă, postcreştină sau postcomunistă -, pentru că ne determină să accentuăm aspectul obiectiv al judecăţilor noastre trădează prezenţa – chiar şi incipientă, în anumite cazuri – a unor asemenea maladii. Se spune despre cei care suferă de schizofrenie sau de paranoia că-şi privesc pe semenii lor ca fiind nişte „obiecte”; nu-i mişcă afectiv prezenţa lor, decât numai dacă au sau nu o importanţă în lumea lor „obiectivă”, de fapt obiectuală. Iată de ce, când o asemenea viziune asupra lumii şi a celor din jurul nostru se face sesizată, are loc o anumită „sfâşiere” a realităţii din jurul nostru; sau putem spune că încercăm să trăim într-o lume utopică, paralelă cu realitatea.

Aceste sublinieri le consider necesare dacă vrem să înţelegem de ce fariseul, atunci când priveşte la vameş, face referire la zeciuiala pe care o dă din toate câte câştigă, gândindu-se nu la oameni ca persoane ci la lucrurile care fac parte din patrimoniul său economic.

Cred că nici nu mai este nevoie să subliniez actualitatea acestor atitudini pentru noi cei de astăzi, care suntem mai aplecaţi spre economic şi bunăstare, spre asigurarea zilei de mâine şi spre a ne arăta că -plătindu-ne datoriile şi taxele – suntem oameni onorabili: însă mai puţin dispuşi să ne arătăm aplecaţi spre pocăinţă cât şi spre mărturisirea păcatelor pe care le săvârşim cu voie şi fără voie.
Cercetând tratatele de psihologie, suntem de acord că omul este mai aplecat să se privească în ceea ce are pozitiv decât în ceea ce are negativ. Însă iată că în pericopa evanghelică de astăzi descoperim că nu ceea ce ni se pare pozitiv este de la sine pozitiv; pozitiv poate fi mai degrabă o slăbiciune umană asumată.

Din această cauză nu fariseul, care se bucură de o anumită bunăstare şi avea motive să-i mulţumească lui Dumnezeu – că nu este „ca ceilalţi oameni” (Luca 18,11) – este personajul pozitiv, ci vameşul cel umilit, care nici nu cuteza „să-şi ridice către cer ochii” (Luca 18, 12). Şi asta pentru că cerul se afla în inima sa, spre care ţinea privirea aplecată!

Din prezentarea Mântuitorului a celor două atitudini diametral opuse în trăirea rugăciunii, după ce am văzut importanţa acesteia pentru viaţa umană în general, trebuie să înţelegem un lucru deosebit de important. De ce criteriile înfricoşătoarei Judecăţi se referă la grija manifestată de „vameşii” acestei lumi? Negreşit, aici trebuie să vedem o atenţionare asupra pericolului care ameninţă permanent fiinţa umană, după căderea lui Adam, acela de a „obiectiva” lumea care ne înconjoară, prin distanţarea de Dumnezeu; lumea este cea care îl desparte pe om de Dumnezeu şi nu se mai constituie într-un spaţiu al comuniunii.

Astfel şi oamenii se transformă în nişte „obiecte” aşa cum lumea este privită utilitarist, prin prisma economicului, a beneficiului şi a câştigului, iar oamenii sunt priviţi în raport cu anumite interese.

Din aceste motive atunci când nu reprezintă nici un fel de interes de acest gen, sunt dispreţuiţi sau siluiţi să ne slujească unor asemenea decadenţe, transformându-i în sclavi.

Astfel, comuniunea şi comunicarea sunt înlocuite de urmărirea interesului axat pe profit, interes care îi face complici pentru că este voit din partea lor sau este impus în mod silit din partea noastră sau a altora: Ca să voiască a ne sluji interesele ei trebuie manipulaţi; ca să fie siliţi e nevoie de exercitarea unei dominaţii prin forţă şi înşelăciune. Or, acest fapt este o gravă boală care afectează libertatea şi integritatea persoanei umane.

De aici reiese serioasa problematică pe care o subliniază credinţa creştină, atunci când proclamă că adevăratul umanism creştin este cel care corespunde criteriilor înfricoşătoarei Judecăţi.

Aşa cum spuneam şi altă dată, Paul Evdokimov spune că istoria umanităţii a început cu o crimă: Uciderea lui Abel de către Cain; atunci Dumnezeu a impus drept criteriu de bază pentru istoria spirituală şi religioasă a omenirii căutarea sfinţeniei, prin acea întrebare adresată de Dumnezeu lui Cain: „Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: «Unde este Abel, fratele tău?» Iar el a răspuns: «Nu ştiu! Au doar eu sunt păzitorul fratelui meu?»” (Facere 4, 9). Dumnezeu, întrebându-l pe ucigaşul Cain de fratele său, de fapt proclamă ca fiind dominant pentru afirmarea demnităţii persoanelor umane căutarea sfinţeniei şi sinceritatea fată de Dumnezeu. Iar cartea Facerii arată că omul când devine ucigaş este şi mincinos şi impertinent. Mincinos pentru că spune, ca şi Cain: Nu ştiu, nu cunosc, nu mă priveşte; cu toate că sufletul omului este plin de ură, de vrăjmăşie şi de ucidere.

C. G. Jung a spus că în străfundul sufletului uman colcăie numeroase gânduri negre şi pline de răutate, pe care este de ajuns ca un anume fapt neprevăzut şi necontrolat să le facă a se declanşa şi a deveni necontrolate.

Şi el dădea exemplu revoluţiei bolşevice, ale cărei urmări dezastruoase le-am cunoscut şi noi în numele acelui „umanism socialist”!
Apoi, este ştiut că orice păcătos este impertinent, pentru că un credincios nu cere cont semenului său de ce nu crede, pe când necredinciosul întotdeauna va căuta să cenzureze conştiinţa celui credincios! Oare nu o asemenea impertinenţă o exprimă şi cuvintele lui Cain: „Au doară sunt eu păzitorul fratelui meu?”, cuvinte exprimate din partea celui care tocmai îşi ucisese fratele?!
Negreşit, că pe minciună şi pe impertinenţă nu se poate clădi nimic în societatea umană, mărturie fiind pentru noi şi aceşti ani postrevoluţionari, dacă îi putem numi aşa, întrucât numai revoluţie – cel puţin din punct de vedere moral şi religios – nu se poate numi ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989.

Singurul câştig pe care l-au adus evenimentele din decembrie 1989 este acela că ne pune în faţă o problemă pe care n-o putem ocoli: Libertatea fiinţei umane este o realitate care nu poate fi contestată; importantă fiind nu existenţa ei -clamată de toate ideologiile şi totalitarismele de altfel! -cât felul în care o folosim.

Nu-i totuna a urma calea sfinţeniei lui Abel sau calea uciderii lui Cain. De fapt, această problemă o aduce în discuţie şi prezentarea de către Mântuitorul Iisus Hristos: Cel ucis – Abel şi cel dispreţuit – vameşul sunt idealuri de preţuire morală şi religioasă şi de urmat pentru creştini; adevărate modele de comportament revelate prin rugăciune, de unde şi aserţiunea că ne rugăm după cât credem şi avem viaţa pe care o oglindim prin rugăciunile noastre.
Chiar dacă par puternici după logica acestei lumi şi Cain – ucigaşul şi mincinosul precum şi fariseul – cel mândru şi dispreţuitor, care după logica lui Nietzche, sunt imaginile supraomului, care nu trebuie să aibă milă de cel năpăstuit şi sărac, iată că Mântuitorul ne propune o schimbare de paradigmă socială, paradigmă care astăzi – din păcate – pare a fi contrazisă şi înfrântă de logica lumii.

Referindu-se la această tendinţă, care devine tot mai ameninţătoare, Paul Evdokimov ne propune nu să o repudiem această stare deplorabilă a lui Cain şi a fariseului, ci să ne-o asumăm cu toată responsabilitatea, întrucât la sfârşitul veacurilor Dreptul Judecător va inversa întrebarea pe care i-a adresat-o lui Cain, cerându-ne fiecăruia să spunem ce am făcut – noi Abelii credinţei! – pentru ca aceşti Câini ai lumii şi ai istoriei să nu fie condamnaţi pentru veşnicie.

I-am adăpat când le-a fost sete? I-am îmbrăcat când au fost goi şi flămânzi? I-am cercetat când au fost în temniţe sau bolnavi din cauza băuturii şi a drogurilor, din cauza nepostului şi neînfrânării?

Fără îndoială că această răsturnare de perspectivă corespunde “răsturnării” pe care a adus-o creştinismul istoriei lumii, fapt care ne face să înţelegem de ce voia lui Dumnezeu nu este una şi aceeaşi cu voia lumii; voia lui Dumnezeu este sfinţirea noastră, mântuirea celui slab şi oropsit şi asta pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Pe când voia lumii este biruinţa celui tare şi viclean, a celui mincinos şi pizmăreţ; altfel, cum să înţelegem mesajul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18,14).

Această exprimare paradoxală ne încredinţează că între voia lui Dumnezeu şi voia lumii este o ireconciliabilă contradicţie; această realitate este evidentă în istoria omenirii după căderea omului, prin acea frică pe care o încearcă omul în prezenţa lui Dumnezeu, prin acea înfricoşare a omului cu care caută să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu.

Că această neîmpăcare bulversează adesea istoria omenirii cred că nici nu mai este nevoie să o discutăm; asta fiind dovedită prin suma atâtor lucruri negative care au loc în viaţa noastră şi a celor din jurul nostru. Cred că de aceea a şi găsit de cuviinţă Sfântul Evanghelist Luca să sublinieze faptul că cei care-L ascultau pe Mântuitorul simţeau nevoia să aducă la El şi pe pruncii lor ca să-i binecuvânteze; şi asta în ciuda împotrivirii celor care „îi certau” (Luca 18, 15) pe cei care doreau să li se binecuvânteze copiii.
Însă la Sfântul Evanghelist Luca întâlnim un alt verset, prin care se subliniază paradoxul credinţei şi al vieţii creştine, dar şi această răsturnare a valorilor -criterii după care va avea loc înfricoşătoarea Judecată la sfârşitul lumii, criterii care par să contrazică orice axiologie umană.

Iată acest verset care precede pericopa evanghelică, pe care am ascultat-o astăzi, verset care este ca un fel de concluzie anticipată la întrebarea pe care Mântuitorul o pune ascultătorilor Săi: „Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung?” (Luca 18, 7); acest verset – care este nu un răspuns, ci o derutantă întrebare – se referă la înfricoşătoarea Judecată, care va avea loc după a doua venire a lui Hristos: „Zic vouă că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului , când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ?” (Luca 18, 9).

Dumnezeu nu va lăsa pe cei nedreptăţiţi şi urgisiţi să aştepte în zadar dreptatea lui Dumnezeu; chiar şi în ciuda faptului, care pare a-l împărtăşi ca o neclintită convingere pe toţi duşmanii credinţei – că până la înfricoşătoarea Judecată nu va rămâne nici o urmă de credinţă. Dacă numai această motivaţie am lua-o în calcul, putem înţelege de ce Mântuitorul nu ocoleşte o asemenea gândire, mai mult El caută să răspunde cu această pildă pe care ne-a redat-o pericopa evanghelică de astăzi. Deşi necredincioşii sunt convinşi – în calitate de duşmani ai credinţei – că datorită slăbiciunii omului, la a doua venire a lui Hristos pe pământ, nu va mai fi credinţă, acest fapt însă nu se va întâmpla pentru că rugăciunea a fost şi rămâne o nevoie existenţială a omului şi pentru că biruinţa lui Dumnezeu se arată tocmai în cele slabe ale lumii acesteia.

În cele considerate a fi o nebunie se arată adâncul înţelepciunii lui Dumnezeu, după cum spune Sf. Ap. Pavel: „Propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu ascunsă, pe care Dumnezeu a închinat-o mai dinainte de veci, spre slava noastră, pe care nici unul dintre slujitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”.

Această înţelepciune de taină a lui Dumnezeu i-a ferit pe cei smeriţi ca să nu cunoască sminteala şi rătăcirile lumii; aici fiind de fapt o taină a lui Dumnezeu, care vrea ca inima celor sfinţi să nu fie întinată de urâciunile lumii. De aceea, sfinţenia este ascunsă cunoaşterii lumii şi pentru acest motiv ca voia lui Dumnezeu să nu se confunde cu voia lumii: Voia lui Dumnezeu n-o cunosc decât cei care au primit Duhul lui Dumnezeu; cei care au primit Duhul lui Dumnezeu şi n-au primit duhul lumii – chiar dispreţuiţi fiind de cei care umblă după voia şi logica lumii – se vor învrednici să cunoască „cele dăruite de Dumnezeu”, pe care nu le putem rosti „în cuvinte din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti” (I Corinteni 2, 7-8 şi 12-13).

Iată de ce este nevoie de această „răsturnare” a logicii lumii – şi rugăciunea ne ajută să împlinim în noi înşine această “răsturnare” – pentru a înţelege ce se va întâmpla la sfârşitul veacurilor.

În primul rând, pentru că voia lui Dumnezeu nu este aceeaşi cu voia lumii. Apoi, pentru că nu putem judeca cele duhovniceşti după logica celor lumeşti. Şi, în sfârşit, pentru că numai căutarea sfinţeniei de către păcătoşi justifică istoria şi cultura umană, cu atât mai mult ceea ce a făcut Hristos – şi prin El sfinţii Săi – pentru mântuirea păcătoşilor. Şi asta pentru că o condamnare a păcătoşilor încă din timpul istoriei ne-ar induce ideea unei istorii care a rămas pe mai departe o istorie închisă, adică ciclică -după cum o concepeau cei vechi.
Hristos a deschis o nouă perspectivă lumii şi istoriei umane. Sf. Maxim Mărturisitorul, referindu-se la această deschidere pe care a adus-o istoriei lumii Crucea lui Hristos, spunea că însuşi Hristos poartă pecetea de slavă a Crucii Sale.

Iar prin Cruce se arată că acolo unde vedem cu logica umană slăbiciune este tăria smereniei a acelei atotputernicii smerite a lui Dumnezeu; acolo unde se vede a fi în mod logic un sfârşit de fapt este un nou început, cel al vieţii celei veşnice; acolo unde ne apare ca o biruinţă a răului orice înflorire a necredinţei de fapt se pregăteşte prin grija lui Dumnezeu o nouă perioadă de înflorire a credinţei.

Aşa credem că va fi şi această perioadă – numită şi postmodernă – în care relele şi blestemăţiile au întrecut orice limită. Ea nu este decât o pregătire a unei noi înfloriri a credinţei, pentru că oamenii se vor sătura de minciunile şi răutăţile acestui veac şi vor redescoperi strălucirea cea plină de slavă a biruinţei lui Hristos asupra lumii şi a lucrurilor ei de ruşine.
Ce ne întăreşte în această credinţă? Cele spuse de Sfântul Apostol Pavel: „Nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3, 11) – Logosul creator al lumii pe Care, cum spune Părintele Dumitru Popescu, învăţaţii lumii au început să-L reconsidere în gândirea şi în scrisul lor. Or, această nouă aprofundare a Centralităţii lui Hristos -cum numea Părintele Dumitru Stăniloae această reîntoarcere a gândirii moderne la Hristos – nu poate să aibă decât consecinţe benefice pentru întreaga omenire.

În contextul globalizării de care se vorbeşte tot mai des, credem că vom trăi o confirmare a universalităţii credinţei în Hristos.

Fără îndoială, că acest fapt nu se va impune de la sine; el solicită un efort tot mai mare din partea noastră. Negreşit, mult mai mare decât acela al celor dinaintea noastră. E partea contribuţiei care se cere în aceste timpuri celor care-L mărturisesc pe Hristos lumii de astăzi. Unii părinţi de la Muntele Athos vorbesc chiar de nişte vremuri de dureroase strâmtorări, pe care le va cunoaşte credinţa. Nu putem şti dacă apusele vremuri ale încercărilor comuniste nu se vor repeta sub o altă formă. Ceea ce ştim însă este că plata noastră va fi pe măsura acestor vremuri, care nu pot fi mai mici sau mai puţin însemnată decât cea pe care au primit-o creştinii primelor veacuri!

Gândind astfel cele prezentate în pericopa evanghelică de astăzi, putem spune că astfel de încercări pe care le vor cunoaşte – în condiţiile credinţei – cei care-L mărturisesc pe Hristos astăzi vor fi ca o confirmare a adevărului că credinţa niciodată nu va fi învinsă definitiv.

Ea va dura atât cât va trăi neamul omenesc; atunci când ea ca înceta, trebuie să fim convinşi că oamenii vor înceta să mai fie oameni. Aceasta este şi raţiunea pentru care admitem – ceea ce spunea Sfântul Ioan Gură de Aur despre încercările promovate de cei răi şi pe care Dumnezeu le îngăduie pentru a fi aduse celor credincioşi, cum că sunt ca nişte adevărate examene ale credinţei – că atunci când vremurile vor fi mai grele pentru credinţă, atunci şi lucrarea lui Dumnezeu ca fi mai mare în sufletele noastre.

Din partea noastră important este să nu uităm rugăciunea vameşului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (Luca 18, 13).

Mai pe scurt, este rugăciunea pe care Biserica ne învaţă permanent să o înălţăm către Dumnezeu: Doamne, miluieşte! Cât se va rosti această rugăciune în lume, milostivirea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului nu ne vor părăsi niciodată; cu această rugăciune a rezistat Biserica lui Hristos – în ciuda tuturor strâmtorărilor cărora a fost supusă – şi va rezista până la sfârşitul veacurilor.

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here