Dumnezeu urăşte blestemul

0
194

O femeie văduvă, dar cam nervoasă şi rea de gură avea o fată de vreo 19 ani, care lucra la maşina de treierat. Într-o dimineaţă zise fetei să taie nişte lemne pentru sobă ca să aibă cu ce găti până va veni ea de la treierat.

Fata, grăbită ca să nu întârzie de la lucru, tăie lemnele cam lungi; maică-sa mâniată îi zise fetei care se grăbea spre poartă: „Rupeţi-s-ar mâna, parcă n-ai mai tăiat lemne de când eşti!” „Iartă-mă mamă, dar mă grăbesc să nu întârzii. Pe vatră merg şi aşa mai lungi, zise fata şi se zori la drum.

Peste două ore veni vestea că fata, făcând o mişcare greşită, i-a prins maşina mâna şi i-a rupt-o, aşa cum o blestemase maică-sa. Acum se afla în îngrijire la spital.

Multă lume o sfătuise pe bătrâna văduvă să se lase de blesteme, dar ea nu s-a lăsat de năravul ei până nu i-a rămas fata fără mână, deşi era singura ei nădejde şi ajutor la bătrâneţe.

Din ziua aceea nimeni n-a mai auzit-o blestemând. I-a venit mintea la cap, dar târziu şi cu jertfa nevinovatei sale fiice.

De ce oare nu înţelege lumea că blestemul este de la diavol şi Dumnezeu nu-l voieşte?!

Pentru că stă departe de Biserică şi nesocoteşte poruncile dumnezeieşti.

Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moral-religioase’’, Editura Icona, Arad, 2016