Avem nevoie ca Dumnezeu să trăiască în noi. Canonul de pocăință trebuie înțeles în duhul și nu în slova lui. Pocăința, ca stare, durează toată viața. Prin pocăință Dumnezeu ne iartă păcatul. Este esențial să fim sinceri când ne exprimăm trăirile și sentimentele.
Avem nevoie ca Dumnezeu să trăiască în noi
S-ar putea ca eșecurile noastre să fie multe. Lucrul acesta se întâmplă și pentru faptul că ne punem nădejdea în propriile noastre puteri. Am vrea să trăim pentru Dumnezeu și de fapt este nevoie ca El să trăiască în noi. Există o mare diferență între încercarea de a face ceva în virtutea convingerilor noastre duhovnicești și între a-i permite lui Dumnezeu să acționeze cu harul Său prin noi. Ori harul lui Dumnezeu îl primești prin Taine. De aceea pentru a putea face o bună pocăință ai nevoie de un duhovnic priceput. Este necesar harul ce-l primești prin mijlocirea lui.
Pocăința, ca stare, durează toată viața. Pentru păcatele mari și pentru cele mici pocăința rămâne neterminată până la moarte. Deși nu o putem săvârși cu fapta până atunci, totuși suntem datori să o cultivăm cu intenția.
Pocăință – Pildă despre valoarea intenției
Avva Sisoe era bolnav de moarte și s-au adunat părinții la el în chilie. La un moment dat l-au întrebat: “Ce vezi avvo? Și el le-a zis: văd pe unii că vin la mine și-i rog să mă lase puțin să mă pocăiesc. I-a zis lui unul dintre bătrâni: și de te vor lăsa, de acum poți să te folosești spre pocăință? I-a zis lui bătrânul: deși nu pot face, dar suspin în sufletul meu puțin și îmi este de ajuns”.
Prin pocăință Dumnezeu ne iartă păcatul. “De vor fi păcatele voastre cum e cârmizul, ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face”, ne spune Dumnezeu prin Proorocul Isaia (Isaia 1, 18). Important este ca pocăința noastră să fie sinceră și nu formală: „Acum, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns și cu tânguire. Sfâșiați inimile și nu hainele voastre, și întoarceți-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv și îndurat, încet la mânie și mult Milostiv și-I pare rău de răul pe care l-a trimis asupra voastră” (Ioil 2, 12-13).
Orice greșeală ar fi făcut omul, mare sau mică, i se iartă prin pocăință. Dar imaginea păcatului rămâne până la cea din urmă suflare. David a păcătuit grav punând la cale uciderea lui Urie Heteul și luându-i nevasta. Prin pocăință Dumnezeu l-a iertat, atunci când a fost mustrat de Proorocul Natan (2 Regi 12, 1-13). Dar cu toate acestea a primit canon: copilul născut din Batşeba a murit. Imaginea greșelii l-a însoțit toată viața și n-a cârtit atunci când Dumnezeu a îngăduit să vină peste el necazurile și încercările.
Rolul canonului dat de duhovnic
Atunci când se săvârșește pocăința, ca Taină, duhovnicul îi administrează penitentului un canon sau epitimie. Canonul are mai mult un caracter terapeutic decât punitiv, deși nu lipsește nici aspectul de certare din el. Când ascultă spovedania penitentului, duhovnicul este părinte iubitor și prieten înțelegător. Atunci când îi dă canonul este medic iscusit și judecător. Paul Evdokimov consideră canonul ca un exercițiu de căință și ca un medicament: „El este o doctorie, iar părintele duhovnicesc caută raportul organic între cel bolnav și mijlocul de vindecare. Scopul canonului este să-l pună pe penitent în niște condiții noi, în care nu mai este ispitit de păcat”.
Canonul de pocăință trebuie înțeles în duhul și nu în slova lui. El îl ajută pe om să-și tămăduiască rana sufletului. Sigur că rămân valabile sfintele canoane rânduite de Biserică, dar ele trebuiesc interpretate duhovnicește. Canonul trebuie să-l smulgă pe om din cele potrivnice firii și să-l ajute să intre în normalitate. Canonul trebuie să administreze leacul potrivit bolii. De aceea nu-i de ajuns înlăturarea pentru un timp de la Sfânta Euharistie. Acest lucru pentru omul secularizat, care și așa nu se mai împărtășește, nu mai înseamnă nimic.
Sinceritatea pocăinței
Pentru creștinul conștient și care suferă din cauza păcatului, canonul se scurtează tocmai datorită pocăinței lui sincere. „Întrebat-au unii pe avva Sisoe, zicând: de va cădea un frate, n-are trebuință să se pocăiască un an? Iar el a răspuns: aspru este cuvântul. Iarăși au întrebat: dar șase luni? Și iarăși a zis: mult este. I-au zis atunci: deci de va cădea fratele și va afla îndată că se face pomană, intra-va și el acolo? Le-a zis bătrânul: nu, ci are trebuință să se pocăiască câteva zile. Căci cred lui Dumnezeu, că din tot sufletul dacă se va pocăi unul ca acesta și în trei zile îl primește pe dânsul Dumnezeu”.
În literatura duhovnicească avem relatări convingătoare care ne fac să înțelegem că pocăința poate face din păcătoși sfinți emblematici. Ei, în momentul în care s-au decis pentru Dumnezeu, au intrat în dinamica despătimirii ca stare. Dar, pentru a se putea lupta, apelau la pocăința ca Taină regenerându-și puterile sufletești. Un asemenea exemplu ni-l dă cunoscuta Maria Egipteanca, de care se face pomenire atât la 1 aprilie cât și-n duminica a 5-a din postul mare.
Sursă informații: „Dinamica despătimirii”, Andrei Andreicuţ
V-ar putea interesa și alte articole de la rubrica Spiritualitate. Vă invităm la lectură!
Jurnal Spiritual
