Dumnezeu citește postirea în inima ta

post2“Tu însă, când posteşti”, spune Domnul, “unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” Aceasta este cea mai bună alcătuire ce o primim pentru postire. Iar înţelesul de suprafaţă este desluşit. Când posteşti, fă aceasta pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului tău, nu pentru oameni. Nu este câtuşi de puţin important ca oamenii să vadă şi să ştie că tu posteşti – cu adevărat, este mai bine pentru tine ca ei să nu vadă şi să nu ştie. Pentru aceasta tu nu aştepţi de la oameni nici o răsplată. Şi ce-ţi pot da ei, care, ca şi tine, se bizuie pe Dumnezeu pentru toate lucrurile? Este important ca Dumnezeu să vadă şi să ştie. Şi Dumnezeu va vedea oricum; nu poţi să ascunzi nimic de Dumnezeu. Aşadar, nu arăta postirea ta prin nici un semn văzut; El  citeşte aceasta în lăuntru, chiar în inima ta. Aşa cum ţi-ai uns capul înainte de a posti, fă aceasta şi când posteşti; şi aşa cum ţi-ai spălat faţa ta înainte de a posti, fă aceasta şi când posteşti. Fie că faci aceasta sau te înfrânezi de la aceasta – nici una dintre aceste alegeri pe care le faci, nu-ţi va spori meritul tău; dacă faci aceasta sau te înfrânezi de la aceasta nici nu te va mântui, nici nu te va duce la pierzare.

Dar aceste cuvinte ale lui Hristos: “unge capul tău şi faţa ta o spală” rostite atât de hotărât, au înţelesul lor lăuntric profund. Deoarece, dacă Domnul S-ar fi gândit numai la capul cel trupesc şi la faţa cea trupească, cu siguranţă că El nu ne-ar fi poruncit să ne ungem capul şi să ne spălăm faţa atunci când posim. El ar fi spus că este un lucru de mică importanţă şi lipsit de sens, unde se amestecă roadele postirii, să-ţi ungi sau să nu-ţi ungi capul, să-ţi speli sau să nu-ţi speli faţa. Este limpede faptul că, în adâncul acestor cuvinte se ascunde un înţeles tainic. De altfel, cel care înţelege această poruncă a lui Hristos sub înfăţişarea ei de suprafaţă şi începe, mai ales atunci când posteşte, să-şi ungă capul şi să-şi spele faţa, va cădea în chipul celălalt al făţărniciei. El va pune iarăţi în privelişte, înaintea oamenilor postirea sa, însă într-un chip diferit. Dar Domnul tocmai aceasta a căutat să ne înveţe în chip lămurit, ca să nu facem. Atunci, nu mai există nici o îndoială că această poruncă şi are înţelesul său lăuntric. Care este acela? Este asemenea celui pe care l–a dat Apostolul Pavel tăierii împrejur, întregind tăierea împrejur a inimii ca mijloc mântuitor, şi socontind că înfăţişarea de la suprafaţă a tăierii împrejur ca nefiind mai importantă ca nesăvârşirea acestei tăieri (Galateni 6:15; Romani 2:29). Atunci, “unge capul tău” înseamnă: unge mintea ta cu Duhul Sfânt. Fiindcă “capul” semnifică “mintea” şi întregul suflet, şi uleiul înmiresmat cu care se unge capul semnifică Duhul Sfânt. Şi aceasta înseamnă: posteşte de toate gândurile cele rele şi înfrânează-te de la toate cuvintele neruşinate şi fără de folos. Dimpotrivă: umple-ţi mintea cu gândurile lui Dumnezeu, ale lucrurilor Sale sfinte, ale curăţiei, ale credinţei şi dragostei şi cu toate cele ce sunt vrednice de Duhul Sfânt. Fă la fel şi cu limba ta – pentru că vorbirea şi mintea una sunt – fie că te înfrânezi în întregime de la vorbire, ori, dacă vorbeşti, spune numai ceea ce este spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletului. Fă la fel şi cu inima ta: posteşte de toată ura şi de tot răul, zavistia şi mândria, hula împotriva lui Dumnezeu şi a omului, de orice păcat şi poftire păcătoasă, patimă şi dorinţă – înfrânează-te de la toate astea şi lasă Duhul Sfânt liber, ca să semene în inima ta fiecare fel de plantă sfântă şi bine-plăcută lui Dumnezeu, floare cerească. Fă la fel cu voia sufletului tău: posteşte de la fiecare scop păcătos şi de la fapta păcătoasă, înfrânează-te de la tot răul şi lasă Duhul Sfânt liber, ca să ungă sufleul tău învârtoşat, cu uleiul înmiresmat al lui, să-i vindece rănile şi să-l întoarcă înspre Dumnezeu, să-l îndemne către lucrările cele bune şi să-l umple cu setea pentru fiecare bună lucrare care se află în Dumnezeu.

Acesta este înţelesul cuvintelor: “unge capul tău”. Altfel spus: înfrânează şi stăpâneşte omul tău lăuntric, care este de cea mai mare însemnătate, opreşte-l de la fiecare rău şi îndeamnă-l către tot ceea ce este bun.

Ce înţeles au cuvintele: “şi spală faţa ta”? faţa semnifică omul pe dinafară, omul trupesc, simţitor – trupul omului. Sufletul se arată lumii acesteia, prin mijlocirea trupului. Pentru Dumnezeu, sufletul este faţa omului, dar pentru lume, sufletul este trupul omului. Prin simţirile şi mădularele trupului arătăm lumii ce gândim, ce simţim şi ce vrem. Limba transmite gândurile minţii, ochii arată simţămintele inimii şi picioarele duc la bun sfârşit scopul sufletului.

“Spală faţa ta” înseamnă: curăţeşte-ţi trupul tău de săvârşirea oricărui păcat, oricărei necurăţii şi oricărui rău. Înfrânează-ţi simţurile de la tot ceea ce este de prisos şi primejdios; păzeşte-ţi ochii ca să nu zăbovească prin amestecările acestei lumi; păzeşte-ţi urechile de la toate cele care nu slujesc mântuirii sufletului; păzeşte-ţi nasul, pentru ca sufletul tău să nu inspire mirosul acestei lumi, care degrabă se schimbă în duhoare; înfrânează-ţi limba şi stomacul de poftirea de multă mâncare şi băutură; înfrânează-ţi întregul tău trup, ca să nu se facă peste măsură de delicat, şi să nu-ţi ceară mai mult decât îi are nevoie pentru vieţuire. Pe lângă toate acestea, înfrânează-ţi mâinile, ca să nu bată şi să nu chinuiască oamenii şi animalele; înfrânează-ţi picioarele ca să nu te ducă în păcat, să nu te ducă la petreceri prosteşti, la distracţii fără de  Dumnezeu, la lupte şi furturi. Şi, împotriva tutturor acestora, fă din trupul tău o adevărată biserică pentru sufletul tău; nu fă din el o cârciumă de la marginea drumului, unde se adună tâlharii ca să-şi împartă prada şi să-şi facă planuri pentru noi atacuri, ci biserică a Dumnezeului Celui viu.

Acesta este înţelesul cuvintelor: “şi spală faţa ta”. Aceasta este postirea care duce la mântuire. Acesta este postul pe care îl propovăduieşte Hristos, post fără făţărnicie, post care scoate duhurile cele rele, şi aduce omului biruinţă slăvită şi roade bogate, atât în această viaţă, cât şi în cea următoare.

Este important să observăm aici, că Hristos vorbeşte mai întâi despre cap şi apoi despre faţă – mai întâi despre suflet şi apoi despre trup. Făţarnicii posteau numai în trup şi arătau oamenilor postirea lor prin mijloace trupeşti. În contrast cu aceasta, Hristos aşează postirea lăuntrică pe primul loc şi apoi postirea din afară, trupească, nu pentru a socoti postirea trupească mai neînsemnată – căci El Însuşi obişnuieşte să postească trupeşte – dar să începem cu începutul: mai întâi se curăţeşte izvorul şi apoi râul; mai întâi se curăţeşte sufletul şi apoi oglinda sufletului. Omul trebuie mai întâi să se străduiască să facă postirea în minte, inimă şi în voia lui, şi apoi să întregească postul cu bunăvoire şi bucurie în trupul său, aşa cum pictorul face mai întâi priveliştea în sufletul său şi apoi degrabă şi cu veselie, zugrăveşte priveliştea cu mâna. Aşadar, postirea trupească trebuie să fie cu veselie şi nu cu tristeţe. De aceea Domnul foloseşte cuvintele “unge” şi “spală”; pentru că, aşa cum acestea aduc bună plăcere şi bucurie omului celui trupesc, tot aşa postirea – atât a sufletului, cât şi a trupului – trebuie să aducă veselie şi bucurie sufletului omului. Căci postirea este o armă, o armă foarte puternică împotriva duhului rău. Soldatul care se află pe câmpul de luptă, este aruncat la pământ atunci când îşi pierde armele, fiindcă omul neînarmat este silit ori să fugă, ori să se predea. Şi atunci când i se dau arme, el se bucură din nou, pentru că atunci îşi poate păstra locul şi poate rezista duşmanului. Cum ar putea creştinul să nu se bucure, atunci când el se înarmează cu postirea împotriva vrăjmaşilor celor mai înfricoşători ai sufletului său? Cum ar putea inima lui să nu se bucure din nou şi cum s-ar putea ca faţa sa să nu-i fie strălucitoare, atunci când el vede în mâinile sale o armă de care vrăjmaşul fuge cu mare tulburare?

Lăcomia îl face pe om posomorât şi temător, dar postirea îl face vesel şi curajos. Şi cum lăcomia se lăţeşte tot mai tare şi mai tare, tot aşa şi postirea îndeamnă la răbdare tot mai mare. Împăratul David obişnuia să postească vreme atât de îndelungată, încât el singur spunea: “genunchii mei au slăbit de post” (Psalm 108:23). Când omul îşi dă seama de harul care vine prin postire, dorirea lui creşte ca să postească tot mai mult. Și harurile care vin prin postire sunt fără de număr. Prin postire, omul îşi uşurează atâ trupul, cât şi sufletul de povara întunecimii şi a învârtoşării. Trupul său se face uşor şi putergic şi sufletul său se face strălucitor şi curat.

Prin postire, omul îşi înalţă sufletul deasupra temniţei pământeşti şi pătrunde prin întunecimea vieţii trupeşti către lumina Împărăţiei lui Dumnezeu, către adevăratul său sălaş.

Postirea îl face pe om puternic, hotărât şi curajos, atât înaintea oamenilor, cât şi înaintea dracilor.

Postirea îl mai face pe om darnic, blând, milostiv şi ascultător.

Prin postire, Moise a fost învrednicit de primirea Tablelor Legii din mâinile lui Dumnezeu.

Prin postire, Ilie a închis cerurile, aşa că nu a mai fost ploaie timp de trei ani de zile; prin postire, el a chemat foc din cer peste jertfelnicul cel idolesc, şi prin postire s-a curăţit şi a putut el să meargă până la Horeb ca să vorbească cu Dumnezeu.

Prin postire, Daniel a fost izbăvit din groapa cu lei şi cei Trei Copii, din cuptorul cu foc.

Prin postire, Împăratul David şi-a înălţat inima la Dumnezeu şi harul lui Dumnezeu a pogorât peste dânsul şi el a cântat rugăciunile cele mai dulci şi mai minunate pe care le înălţase cineva vreodată lui Dumnezeu, înainte de venirea lui Hristos.

Prin postire, împăratul Iosafat i-a stârpit pe vrăjmaşii săi, pe amoniţi şi pe moabiţi (II Cronici 20:23).

Prin postire, iudeii au fost izbăviţi de osândirea lui Aman, cel care era al doilea după împărat (Estera 4:3).

Prin postire, cetatea Ninive a fost izbăvită de la năruirea pe care o proorocise proorocul Iona.

Prin postire, Ioan Botezătorul a ajuns cel mai mare dintre cei născuţi din femeie.

Înarmat cu postirea, Sfântul Antonie a biruit toate cetele dracilor şi le-a alungat de la el. Ce? Numai Sfântul Antonie? O armată fără de număr de sfinţi creştini, atât bărbaţi, cât şi femei, s-au curăţit prin postire şi au ajuns cei mai mari eroi din istoria omenirii. Întrucât ei au cucerit ceea ce este cel mai greu de biruit – pe ei înşişi. Şi biruindu-se pe ei, ei au biruit lumea şi pe Satan.

(Sfântul Vasile spune: “Postirea întăreşte mintea.”

Sfântul Diodor: “Postitorii adevăraţi se înfrânează de la mâncare nu pentru că ei socotesc că lucrul aceasta este rău în sine, ci pentru ca, prin înfrânare, să-şi păzească părţile zburdalnice ale trupului.”

Şi Fericitul Ieronim: “Dumnezeu, Ziditorul şi Domnul universului, nu are nevoie de chiorăitul intestinelor din burtă, dar fără aceasta nu poate exista faptă bună: aliter pudicitia tuta esse non possit”).

Omilii și Predici, Sfântul Nicolae Velimirovici

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here