Dimensiunea ecumenică a teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae – Ecumenism român-ortodox de universalism sobornicesc

0
510

Dumitru StăniloaeCum se poate vorbi despre o dimensiune ecumenică a teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae atâta timp cât această teologie este în mod esenţial o teologie dogmatică ortodoxă? Există un ecumenism genuin ortodox? Ce are Ortodoxia de a face cu ecumenismul? Constituie ecumenismul doar o dimensiune secundară a teologie Părintelui Stăniloae sau o structură fundamentală a gândirii şi vieţuirii sale?

Ecumenism român-ortodox de universalism sobornicesc

Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993), “personalitatea dominantă a teologiei româneşti de la 1930″ până astăzi, este recunoscut în ţară şi în străinătate ca o autoritate în ceea ce priveşte sinteza gândirii Sfinţilor Părinţi. Prin activitatea sa remarcabilă de traducător al Filocaliei şi a altor scrieri din Sfinţii Părinţi, prin care el a “adus cerul ortodox pe pământul românesc”, Dumitru Stăniloae a realizat o “sinteză neo-patristică” autentică. Anume o sinteză română a spiritualităţii răsăritene în general. Rădăcina profund patristică a teologie sale a fost însă îmbogăţită simultan de receptarea în spirit românesc, adică de receptarea culturală românească a tezaurului sfânt al Bisericii universale. Dacă vorbim de o dimensiune ecumenică a teologie lui, trebuie să avem în vedere apectul român-ortodox al gândirii şi vieţuirii sale.

Receptarea sa individuală a tezaurului sfânt a condus la integrarea sa personală în patrimoniul sfintei culturi ortodoxe. Am putea spune că preocuparea sistematică cu figurile autoritative ale gândirii ortodoxe l-a transformat pe el însuşi într-una dintre aceste autorităţi, în mod similar cu urcarea lui Moise pe muntele Sinai.

Erosul sfânt al teologului ortodox nu este erosul gândirii teoretice pozitive.

Strânsa preocupare cu sfinţenia aduce întodeauna roade sfinte atunci cînd ea nu rămâne izolată pe planul cognitiv, adică de indiferenţă etică, ci este preluată afectiv-efectiv şi anume în planul practic. În acest sens viaţa Părintelui Dumitru Stăniloae ne oferă puncte de orientare concretă pentru depăşirea autosuficienţei egoului tentat de ispita unei raţiuni reci, nesimţitoare. Aşa cum învăţăm de la el, erosul sfânt al teologului ortodox nu este erosul gândirii teoretice positive; el este erosul convertirii cotidiene, al metanoiei, erosul transfigurării prin participare integrală la comuniunea epectatică a iubirii chenotice divine.

De ce este necesară accentuarea aspectului de “românism” al teologiei sale? Părintele Dumitru Stăniloae a luat parte la dialogul ecumenic în calitatea de delegat al Bisericii Ortodoxe Române. (de exemplu la Klingenthal lîngă Straisburg în privinţa disputei despre Filioque sau la Heidelberg; la Spindelhof; la Adis Abeba capitala Etiopiei; la München sau la Viena). În calitate de român-ortodox a asimilat şi reformulat spiritualitatea neopalamistă şi în aceeaşi calitate a şi transmis-o în spaţiul gândirii occidentale. Românismul său însă nu este un românism de izolare şi profilare naţionalistă, ci un românism de deschidere latină, de legătură şi intermediere culturală postbelică.

Sub inspiraţia gândirii teologice a Părintelui Dumitru Stăniloae putem afirma că teologiei ecumenice române contemporane ii revine o misiune nobilă. Aceasta consta nu numai de a transporta valorile universale clasice ortodoxe. Teologia ecumenica trebuie sa le filtreze prin matricea stilistică proprie. Aceasta se face prin imperativul simţirii şi trăirii in fluxul unei tradiţii, a unei continuităi autohtone, anume cu antecesorii dogmatişti români.

Ecumenismul teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae nu este deci numai un ecumenism interconfesional, ci un ecumenism intraconfesional.

El este o voce a ortodoxiei catolice (universale), însă o voce ortodoxă română. Pluralitatea simfonică din care trăieşte şi spre care se orientează conceptul ecumenismului treimic de “Einheit in der Vielfalt” – de unitate în diversitate, trebuie întregit şi de frumuseţea, respectiv de pluralitatea sintezelor naţionale.

Dacă adevărul teologic în discursul pluralismului postmodern nu mai poate fi conceput decît ca un adevăr de căutare şi integrare simfonică în comuniunea adevărului Duhului Sfânt, atunci trebuie să verificăm dacă bogăţia harului nu implică cumva şi această trăsătură de gândire şi trăire naţională, nu naţionalistă. Cel puţin de la Cinzecime, prin minunea glosolaliei, diversitatea lingvistică nu mai este privită ca urmare a păcatului turnului Babei. Dacă Duhul Sfânt, pogorît în chip de limbi de foc (Cf. Faptele Ap. 2,3), împuterniceşte pe Sfinţii Apostoli să vorbească şi să propovăduiască în limbi, diversitatea limbilor este vindecată de stigma păcatului.

Părintele Dumitru Stăniloae arată prin teologia sa că o dezvoltare autentică a tradiţiei ortodoxe are mereu de aface cu receptarea personală în mediul simbolic al culturii autohtone. Receptarea teologică în duhul culturii proprii conduce în acelaşi timp la o dinamizare a acestei culturi. Părintele Stăniloae a exercitat o “influenţă continuă şi din ce în ce mai extinsă” nu numai asupra teologiei române. El a influentat in acelaşi timp şi cultura romana.

Nu din întîmplare a fost ales în 1990 membru al Academiei Române.

Vocaţia primară a ortodoxiei constă după Părintele Dumitru Stăniloae în primul rînd în păstrarea nealterată a revelaţiei lui Hristos. Apoi în modelarea neîncetată prin această învăţătură a sufletelor şi popoarelor “tocmai în direcţia virtualităţii lor spirituale”. Ortodoxia păstrează deci o anumită armonie între universal şi particular, între infinit şi mărginit, fără uniformizarea spiritului naţional şi fără anihilarea persoanei. “Focul dumnezeiesc, cu toată puterea lui infinită, nu consumă slabul rug al făpturii omeneşti, oricât ar arde de puternic şi de luminos pe altarul lui”.

Ecumenismul teologie lui Dumitru Stăniloae este un ecumenism al universalismului poli-national, care se reflectă în structura imanentă a eclesiologiei ortodoxe. Pentru el diversitatea naţională îşi are originea şi valabilitatea ei prin actul creaţiei şi prin susţinerea ei providenţială. Varietatea creaţiei nu este anulată sau desfiinţată în Hristos, ci restaurată în spiritul unei unităţi simfonice. De aceea Biserica nu urmăreşte anularea varietăţii, nici pe cea personală nici pe cea etnică. Fascinaţia pentru bogăţia plenitudinii ca bogăţie a comuniunii interpersonale l-a condus pe Stăniloae la o apreciere sinceră a rnişcării ecumenice şi a unităţii in diversitate promovate de ecumenismul contemporan.

Elementul naţional sau particular nu neagă ci afirmă comuniunea universală.

Specificul ortodoxiei româneşti constă pentru Dumitru Stăniloae în sinteza latină a ortodoxiei. Ca singurul popor latin de credinţă ortodoxă neamul român contribuie cu nota sa specifică la “melodia spiritualităţii umane” (OR, 87). Atâta timp cât mântuirea nu înseamnă evadare din lume, ci transfigurarea lumii (prin îndumnezeire/theosis în sensul unei soteriologii cosmice) cu toată varietatea ei specifică, creştinismul nu are nici un drept de a nivela sau nega însemnătatea particulară a neamului, a poporului.

Părintele Dumitru Stăniloae se orientează şi în problema importanţei planului naţional pentru discursul internaţional prin prisma paradigmei “persoană şi comuniune”. Fără diferenţă specifică nu există comuniune ci numai o masă inconştientă de sine însăşi. Naţionalul, respectiv particulara;, are valoarea sa infinită în realizarea sau trăirea polifonică, complexă a împărăţiei lui Dumnezeu. Elementul naţional sau particular nu neagă ci afirmă comuniunea universală; el contribuie şi stimulează activarea deplinei potenţe transfiguratoare a intersubiectivităţii. In acest sens naţiunea nu este nicidecum o urmare a păcatului, care trebuie să fie depăşită istoric, ci o nuanţă din spiritualitatea nesfârşită a lui Dumnezeu [OR, 32); ea este o nuanţă din voinţa creatoare şi veşnică a lui Dumnezeu.

Diversitatea etnică nu trebuie inhibată, depăşită sau desfiinţată pentru realizarea umanului.

“Sobornicitatea nu e uniformitate, ci armonie”. Preocuparea cu valoarea spiritualităţii române, cu relaţia dintre neamul românesc şi ortodoxie, dintre cultura românească şi spiritualitatea ortodoxă nu marchează doar faza incipientă a drumului său teologic. Chiar cu puţin timp înainte de trecerea la cele veşnice Părintele Stăniloae publică articole despre însemnătatea receptării etnice a ortodoxiei. El scrie Unitatea spirituală a neamului nostru şi libertatea (1993); Melosul în spiritualitatea românească (1990).

Dumitru Stăniloae diferenţiază între două tipuri de ecumenism. Un ecumenism de conţinut, de tezaur al credinţei şi al harului şi un ecumenism de viaţă şi relaţie vie cu Dumnezeu. Al doilea tip este descris ca o “simfonie; ca un câmp de flori stropit de aceeaşi ploaie; încălzit de acelaşi soare; îngrijit de acelaşi grădinar” [OR, 23). În timp ce primul tip de ecumenism se arată a fi un ecumenism de orientare duhovnicească spre acelaşi soare al dreptăţii, a doua variantă de ecumenism are sensul de reflectare armonică în spaţiul sufletesc istorico-geografic propriu a aceleiaşi lumini dumnezeieşti (OR, 24).

In această privinţă ecumenicitatea de orientare spre Dumnezeu este supranafională, ecumenicitatea de trăire autentică include elementul etnic, aşa încît ea “nu e sfâşiată prin nota naţională” (OR, 24).
Ecumenismul susţinut de Stăniloae este un “ecumenism sobornicesc”, care respectă “zestrea spirituală specifică a fiecărui popor”; bogăţia spiritualităţii naţionale, ca sursă de îmbogăţire reciprocă în dialogul dintre Bisericile naţionale independente.

Pe urmele iubirii, Contribuţii trinitare la o cultură a comunicării sfinţitoare, Daniel Munteanu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here