Duminica izgonirii lui Adam din Rai – (I)

0
126
Translate in

Izgonirea din Rai (Mt. 6, 14-21)

Fraţi și surori creştine.

Duminica de astăzi reprezintă un sfârşit şi totodată un început. Astăzi Adam a pierdut viaţa paradisiacă, a pierdut raiul. Astăzi el a deschis calea fără Dumnezeu. Asta a făcut Adam. Dar a venit Noul Adam, Domnul nostru Iisus Hristos. El a deschis o altă cale, prin care să ne ridicăm acolo de unde am căzut: calea divino-umană, numită şi calea teandrică. De aceea, ziua de azi este totodată Duminica iertării. Astfel, ne stau în faţă: izgonirea şi iertarea. Cele două căi străbat istoria omenirii şi a fiecăruia dintre noi. Biserica le pune înaintea conştiinţei noastre astăzi, înainte de a începe Postul Mare. De ce ? Pentru că numai analizând căderea din paradis, vom vedea propriile noastre căderi, vom fi mai recunoscători pentru iertarea care ne-a fost dăruită şi vom parcurge mai conştienţi calea Postului spre înviere. Cine nu dă suficientă importanţă păcatului originar nu poate înţelege nici Răscumpărarea, nici Mântuirea venită prin Domnul Iisus Hristos, spun Sfinţii Părinţi. Fraţi creştini,

Noi am fost creaţi pentru rai, pentru a trăi în bucurie, în comuniune preafericită cu Dumnezeu. Revelaţia biblică a creaţiei nu este o simplă poveste. Unii vor să o prezinte în acest fel, pentru că nu au suficientă credinţă şi înţelepciune de a înţelege tâlcul ei sau pentru că sunt de rea-credinţă. Din descoperirea biblică a Creaţiei putem cunoaşte însă adevăruri adânci despre natura noastră, despre sensul şi scopul vieţii noastre şi ne putem explica şi anomalia vieţii în care trăim.

  1. Prin Adam ni s-a arătat în primul rând că omul n-a apărut prin evoluţie, ci a fost creat direct de Dumnezeu diferit de restul creaţiunii materiale. Pentru crearea universului Dumnezeu „a zis” — şi s-a făcut. A zis: „să fie lumină… să se adune apele… sădea pământul din sine verdeaţă… să fie luminători… să mişune apele de vietăţi… să scoată pământul fiinţe vii”. Toate aşa s-au făcut. Pentru om însă, Dumnezeu a zis: „să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Şi însuşi Dumnezeu cu mâinile Sale (Dumnezeu Cuvântul şi Duhul Sfânt) a lucrat pe om din pământ şi a suflat suflare de viaţă din Sine şi omul s-a făcut „suflet viu”. „După chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 27).

Vedeţi câtă cinste a acordat Dumnezeu omului ? ! Prin „chip” înţelegem că Adam a fost creat fiinţă raţională, liberă, bună prin natura sa, înclinat spre virtute, iubire, frumos. Dumnezeu nu a creat manechine, care în mod automat să asculte de poruncile Lui şi să-L iubească. Acestea nu puteau ajunge la o comuniune reală cu Dumnezeu. Or, Dumnezeu aceasta a dorit. De aceea, Creatorul ne-a înzestrat cu voinţă proprie, cu liber arbitru, cu libertate, putând acţiona chiar împotriva naturii noastre. De Adam depindea să colaboreze cu Dumnezeu la sfinţirea lumii sau să nu se supună Lui. Omul a fost făcut creator, stăpânul faptelor sale şi, ca urmare, răspunzător de ele.

La „asemănare” cu Dumnezeu omul era chemat să ajungă numai prin harul Duhului Sfânt agonisit prin voinţă şi străduinţă proprie. „Asemănarea” era, deci, obiectivul pentru care a fost creat. Numai astfel, rămânând în Dumnezeu, supunându-se Lui, putea creşte prin har pentru a ajunge asemenea Lui.

  1. Prin Adam ni se arată, în al doilea rând, mărirea acordată omului prin creaţie. El trăia în lumina divină, vorbea cu Dumnezeu, participa la o viaţă în Dumnezeu. El era nu numai trup însufleţit, ca celelalte animale, ci duh întrupat; primise viaţa cea vie din Dumnezeu. La această stare nu putea ajunge prin nici o evoluţie. La harul primit prin creaţie se adăuga harul agonisit prin faptele săvârşite în consens cu Dumnezeu, pentru a ajunge la sfârşitul creşterii — un Dumnezeu prin har.
  1.  Adam a fost aşezat conducător al lumii materiale. Aducând toate vieţuitoarele înaintea lui, Dumnezeu i le-a supus. Adam le-a cunoscut pe toate prin Dumnezeu, le-a preluat şi le-a numit după raţiunea de a fi a fiecăruia (Fac. 2, 19-20). Şi Adam a ştiut să le denumească tocmai, întrucât el, înainte de păcat, trăia în Dumnezeu. în general, putem spune că numai în întreg fiind, în Tot, în Dumnezeu, putem ajunge şi noi a cunoaşte părţile, amănuntele, fără să ne pierdem în ele, şi putem să le atribuim adevărata valoare şi raţiune de a fi încadrată în scara valorilor.
  1. Prin Adam ni s-a arătat totodată că tot neamul omenesc a fost creat dintr-un singur strămoş. „Dintr-un sânge a făcut Dumnezeu tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului… ca să caute pe Dumnezeu… căci al Lui neam suntem” (F.A. 17, 27-28), spune apostolul. Formarea femeii nu a hotărât-o Dumnezeu după ce l-a creat pe Adam. El a spus dintru început: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră… şi a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie” (Fac. 1, 26-27), o unitate prin har. înainte de cădere, amândoi se numeau Adam, ea fiind numită „femeia lui Adam” (Fac. 5, 2).

Natura umană a fost creată, deci, iniţial, o unitate în două persoane, ca să rămână unitate în varietate, după chipul Sfintei Treimi. Adam şi femeia lui purtau în ei „pământul”, dar şi pe Dumnezeu. Ei erau un microcosmos, dar totodată un microteos. Toată opera de şase zile a fost o pregătire pentru crearea omului. Adam urma să continue şi să desăvârşească creaţia în libertatea sa. Limitarea în trup nu reprezenta o piedică pentru suflet. Prin trup, Adam era chemat să fie putere creatoare în lumea materială, să fie autocrator, chip al Pantocratorului. El era chemat nu numai să reflecte lumina lui Dumnezeu, ca îngerii, ci, în măsura în care rămânea în Dumnezeu, să fie preschimbat el însuşi în lumină care să lumineze lumea (Mt. 5, 14).

Spre deosebire de îngeri, Adam a fost creat dătător de viată în doimea lui. Erau doi, dar erau în acelaşi timp Unul. Femeia forma o unitate cu bărbatul ei, din care a fost luată. Ei aveau viaţă, erau vii în unitatea lor, uniţi prin har, chemaţi să crească într-o identitate de gândire, voinţă şi lucrare, prin iubire. Amândoi au primit bincuvântarea: „creşteţi, înmulţiţi-vă, supuneţi pământul şi-l stăpâniţi”.

Creşterea prin harul dumnezeiesc deschidea o cale infinită: avea drept ţel asemănarea cu Dumnezeu. Ca hrană, ni se spune că li s-au dat „pomii din grădină” (Fac. 2, 16). Să se hrănească, deci, material şi spiritual fără trudă, privind spre cer când culegeau roadele dăruite lor. Relatarea biblică ne aminteşte însă de doi pomi deosebiţi: Pomul Vieţii şi Pomul cunoştinţei Binelui şi a răului. Trebuie să ne oprim puţin şi asupra lor.

Pomul Vieţii avea o proprietate deosebită de a da nemurirea, ne spune Biblia. Cine se hrănea din el putea să trăiască în veci (Fac. 3, 22). Dar noi ştim că numai Dumnezeu este nemuritor prin natura Lui şi numai El putea da omului nemurirea. Aceasta înseamnă că Pomul Vieţii întruchipa, într-un anumit fel, pe Dumnezeu. Hrănindu-se din Pomul Vieţii, omul se împărtăşea din dumnezeire. Prin aceasta el nu devenea dintr-o dată desăvârşit. Maturizarea şi fixarea în Bine urma să se realizeze în timp. Dar, hrănindu-se din Pomul Vieţii, omul devenea nemuritor, trecea în veşnicie în starea în care se afla când s-a hrănit din el.

Pentru a înţelege mai bine Pomul Vieţii, trebuie să ne gândim că în acelaşi fel Iisus Hristos a dat nemurirea naturii umane, tuturor oamenilor. Prin învierea Sa a dat putere ca toţi să învie. Toţi vom învia prin puterea învierii Sale. Dar unii vor învia spre viaţă şi bucurie veşnică, iar alţii spre suferinţă, după cum ne-am trăit viaţa pe pământ şi după starea în care am fost când ne-a surprins moartea. în acelaşi fel, Pomul vieţii permanentiza starea în care se afla omul când s-a hrănit din roadele lui. El dădea nemurirea: viaţa sau moartea veşnică.

Pomul cunoştinţei Binelui si a răului deschidea calea de creştere prin experimentarea răului. Dumnezeu a spus omului să nu urmeze această cale, căci îi va aduce moartea.

Nesupunerea de Dumnezeu însemna ruperea de El. Şi întrucât numai Dumnezeu are viaţa în Sine, ruperea de El însemna moartea. În starea de bine în care se afla Adam, dacă ar fi ascultat pe Dumnezeu, agonisea harul Duhului Sfânt, se înrădăcina în Dumnezeu şi, la un moment dat, putea cunoaşte şi răul, dar din afara lui, fără să-l experimenteze, putând să-l înţeleagă, ştiind că este rău. Altfel, experimentarea răului determina moartea spirituală şi materială. Dumnezeu i-a prevenit, nu le-a limitat libertatea, dar i-a prevenit.

A intervenit ispita.

Îngerul căzut, satana, în mândria lui, a dorit să-1 rupă pe om de Dumnezeu pentru a-i lua locul de conducător al lumii materiale. S-a infiltrat, deci, în unitatea Adam, ispitind numai pe femeie. El voia, în primul rând, să distrugă unitatea Om, să rupă femeia de bărbatul ei şi să o câştige „ajutor” pentru sine. De aceea s-a adresat numai femeii; a îndemnat-o la nesupunere faţă de Dumnezeu, minţind că nu vor muri, că vor ajunge „ca Dumnezeu” prin puterile lor proprii, pe o cale materială, hrănindu-se din fructul oprit. Această ispită a satanei a continuat şi continuă de-a lungul istoriei, o recunoaştem în viaţa de zi de zi.

Femeia lui Adam, socotind rodul pomului bun de mâncat, a nesocotit cuvântul lui Dumnezeu şi a urmat voia satanei; a mâncat si a dat si bărbatului ei, care a mâncat si el. Satana a favorizat căderea, dar de vinovăţia neascultării răspunde Adam şi femeia sa. în libertatea lor de fiinţe raţionale, în loc să asculte pe Dumnezeu, au urmat pe satana; în locul harului au ales calea materială, crezând că pot creşte fără Dumnezeu, pentru a ajunge „ca Dumnezeu”. În realitate, Adam nu era nemuritor prin natura sa creată, ci numai prin Dumnezeu. Rupându-se de Dumnezeu, au căzut în moarte. Astfel, satana a uzurpat poziţia omului şi a instaurat o lume contrară celei voite de Creator.

In urma căderii, Adam s-a văzut „gol”. „Li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi” şi s-au înfricoşat (Fac. 3, 7). Desigur, nu trebuie să luăm în consideraţie doar goliciunea trupului. Căderea este în primul rând golirea de raţiunea supremă de a fi a existenţei, este intervertirea ierarhiei valorilor. Omul era viu prin Dumnezeu, care este Binele, Viaţa, Lumina. Căzând din Bine, Adam s-a văzut „gol” de Bine, gol de Dumnezeu, gol de viaţa cea vie. De aceea li s-a făcut frică şi s-au ascuns. Şi degeaba au căutat—dealtfel, ca toţi urmaşii lor — să-şi ascundă golul fiinţei proprii, acoperindu-se cu frunze sau cu „pământ”, respectiv ştiinţă, tehnică, cercetări oculte etc. Fără Dumnezeu, tot gol şi dezgolit a rămas Adam și toti urmaşii lui.

În urma căderii, poziţia omului în lume s-a schimbat. La început era în deplină armonie cu natura; se bucura de roadele ei. Acum trebuie să-şi scoată hrana prin muncă şi suferinţă. Din conducător al lumii materiale a căzut subjugat ei. Din colaborator al lui Dumnezeu a căzut sub stăpânirea satanei. înainte de cădere Dumnezeu a arătat omului chemarea sa (Fac. 1, 28), diavolul n-a fost nici măcar pomenit. După cădere vedem însă că Dumnezeu se adresează în primul rând satanei. Prin aceasta vedem că însuşi Dumnezeu respectă alegerea omului şi ia în considerare pe satana ca nou stăpân. Lui îi descoperă noua cale de creştere a lumii şi deznodământul final, spunând:

„Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta si sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fac. 3, 15).

Dumnezeu aşază, deci, un nou raport între creaturile sale: duşmănia şi lupta. Duşmănia şi lupta între bine şi rău trasează noua cale a omenirii, deschisă prin păcat; ea stă la baza istoriei umane. Atât satana, cât şi omul au primit o nouă îngăduinţă şi raţiune de a fi: satana de a împunge pe om în călcâi, iar omul de a-l birui. Libertatea omului nu a fost, deci, cu totul desfiin­ţată prin păcat. El poate şi trebuie să lupte cu răul şi să-l biruiască. Totodată, Dumnezeu a dăruit marea nădejde şi făgădu­inţă: omenirea va fi restabilită prin sămânţa femeii biruitoare. Până atunci însă, urmează o cale lungă, calea de creştere şi experimentare a Binelui şi a răului, pe care omul şi-a ales-o.

Prin izgonirea lui Adam din rai toţi am fost izgoniţi din rai, toţi am fost îndepărtaţi de la Pomul Vieţii; a început istoria omenirii căzute, în ea constatăm un dezechilibru general; unitatea este distrusă. Omenirea este fărâmiţată şi pretutindeni Vedem frământare, suferinţă, luptă. Ne întrebăm: De ce atâta suferinţă ? Este anomalia vieţii survenită prin cădere. Urmaşii lui Adam nu sunt răspunzători de păcatul lui Adam, dar au moştenit natura păcătoasă şi urmările păcatului: înstrăinarea de Dumnezeu, moartea, aplecarea spre rău. Nimeni nu poate să se opună acestor urmări. Nici un om nu poate dărui lumii din nou pe Dumnezeu, nu poate birui moartea, nu se poate ridica în raiul din care a căzut. Chiar dacă ar zbura pe toate planetele, dar în paradisul dumnezeiesc nici o tehnică nu-l poate ridica. Oamenii doresc unire, unitate, pace, tocmai pentru că prin originea lor sunt o „fiinţă unică”. Dar ei caută această unitate şi pace pe cale externă, prin conferinţe, asociaţii, convenţii etc. Şi nu vor găsi niciodată în acest fel ceea ce urmăresc. Unitatea reală se poate realiza numai din interior, prin harul dumnezeiesc, pe care Adam l-a avut şi l-a pierdut.

Numai Dumnezeu putea să ne dăruiască pe Dumnezeu. Numai El putea să ne ridice din nou la Sine. Întruparea era singura cale posibilă pentru mântuirea noastră. De aceea Dumnezeu s-a făcut om. Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, ne-a dăruit din nou pe Dumnezeu. Acest adevăr stă la baza credinţei noastre. Prin El, Pomul Vieţii a coborât pe pământ. Nici un iniţiat, nici un înţelept, reformator, nu putea şi nu poate înfăptui aceasta. Toţi sunt oameni. Iisus Hristos — singur — este Dumnezeu. Făcându-se Om, Dumnezeu a restabilit din interior natura umană, a „uns-o”, cu dumnezeirea, cum spun Sfinţii Părinţi. El a cuprins în Sine, în Trupul Său cosmic, întreaga omenire de la Adam până în veac. Totodată, El a răscumpărat păcatele noastre şi a deschis pentru toţi calea de întoarcere la Dumnezeu prin marea rugăciune rostită pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Lc. 23, 34). După cum toţi am căzut prin primul Adam, tot aşa toţi putem cunoaşte mântuirea numai prin Crucea Domnului Iisus Hristos şi prin puterea rugăciunii Sale, care ne dăruieşte nădejdea iertării.

De aceea este atât de important să cunoaştem pe omul paradisiac şi căderea lui. Repet: cine desconsideră realitatea păcatului originar nu poate înţelege nici Răscumpărarea şi nici Mântuirea venită prin Iisus Hristos. Dacă în paradis Dumnezeu a spus: „Din acest Pom să nu mâncaţi” pe muntele Taborului tot Dumnezeu a spus: „Acesta-l Fiul Meu cel iubit, de El să ascultaţi”.

Astăzi ne stă în faţă raiul, dar şi posibilitatea de a rămâne izgoniţi din rai; ne stă în faţă o Judecată de Apoi şi o osândire, dar şi posibilitatea de a fi iertaţi. Avem din nou în faţă cei doi Pomi: al Vieţii şi al morţii. De astă dată însă, Iisus Hristos este cu noi, în El am biruit. De noi depinde să credem în El, să ne pocăim pentru păcatele noastre şi să ascultăm cuvântul Lui. Biserica ne ajută. începând de astăzi, treptele Postului Mare ne stau în faţă. „De El să ascultaţi'”, a fost şi este porunca Tatălui. De El să ascultăm.

Vom încheia cu ceea ce vom auzi îndeosebi în aceste zile: Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce pe Cruce ai pironit păcatul făcut de Adam cu îndrăzneală în rai (păcatul lepădării de Tine şi al mândriei care continuă până în zilele noastre), rupe acum şi zapisul greşelilor noastre şi ne mântuieşte pe noi, acum şi în veci, AMIN.

Semnificația Duminicilor din Postul Mare – Preot Boris Răduleanu