Duhovnicia (II)

0
110
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

duhovnicFoarte mulţi clerici sunt pe aceeaşi lungime de undă în ceea ce priveşte o religiozitate-calmant şi furnizoare de euforie. Clericii, care s-au implicat în acest joc în anii ’60 şi ’70, mai ales în Apus, s-au arătat adeseori vrednici de plâns. Se vedea că în adâncul sinelui lor considerau tot ceea ce era bisericesc şi religios drept demodat şi că încercau pe cât posibil să fie foarte mondeni. In predicile lor nu se refereau la teme teologice, ci la scriitori laici.

Tragic este că această atitudine, în cea mai mare parte falimentară în Apus, se prezintă astăzi în spaţiul nostru ca înnoire, iar masele se emoţionează până la lacrimi în faţa declaraţiilor şi rapoartelor politiceşti care ies din gura clericilor, şi care au fost discreditate mai ales în spaţiul politicii, iar aceasta deoarece masele n-au mai stat în aşteptarea pilulei fericirii; iar ceea ce e încă mai tragic, este că toate acestea se întâmplă într-o epocă ce se presupune că are cele mai isihaste interese. Foarte adesea însă sunt mişcaţi de această apoteoză a secularizatei religiozităţi apusene aceia care sunt în întregime pentru o ţinută isihastă în viaţă şi tradiţie. Farsa modernizării, care în Apus a fost o secularizare fără limite, a fost modul în care clericii au încercat să împlinească nevoia de abundenţă şi satisfacere imediată a maselor, însă repetarea ei în zilele noastre apare ca şi cum ar vedea cineva un film din epoca cinematografului mut.

Un element de o importanţă aparte care aparţine Răsăritului ortodox este faptul că acesta s-a constituit în purtătorul şi depozitarul tradiţiei isihaste, ca stare de viaţă ce prin însăşi natura lucrurilor se arată a fi în corespondenţă cu firea omului şi din această raţiune este funcţională.

Din studiul istoriei se observă că oamenii simpli au sprijinit tradiţia isihastă într-o mai mare măsură decât intelectualii, însă în zilele noastre aceia pe care îi numim oameni simpli aproape că au dispărut, iar ceea ce numim popor este un vulg a cărui fundamentală trăsătură este urmă-rirea bunăstării, în orice condiţii şi cu orice preţ. O parte a acestei mulţimi, care foloseşte religia doar pentru a-şi asigura nu numai pământeasca, ci şi cereasca bunăstare şi nu numai pe cea materială, ci şi pe cea spirituală, vrea să se prezinte drept continuatorul tradiţiei isihaste, în timp ce în realitate nu este decât cel mai revoltător falsificator al ei. Pentru că, în opoziţie cu tradiţia isihastă care accentuează particularul fiecărui om, libertatea şi trăirea, această mulţime este apoteoza cvietismului, spiritului juridic şi a raţionalismului. Etica sa este cea a lui: ori negru ori alb, stereotipă şi legalistă. Creştineasca sa dragoste este intoleranţa, condamnarea, denigrarea. In mod continuu caută păcătoşi pentru a-i deferi focului iadului într-o jubilare autojus-tificantă, deşi această mulţime este şi ea alcătuită din oameni care îşi ascund decăderea fără fund până şi faţă de propriul lor sine, care sunt terorizaţi de către demonii din lăuntrul lor, care din acest motiv caută ca expierea să fie făcută de ceilalţi. Caută în mod continuu şi văd peste tot eretici, pentru a-i da focului sfintei inchizi-ţii, deşi Biserica nu a cunoscut o mai mare erezie decât cvietismul, care este consecinţa dualismului, erezia ce a stat la baza maniheismului, gnosticismului şi a tuturor ereziilor ulterioare care au încercat Biserica. Această erezie redutabilă s-a strecurat în posturile-cheie ale vieţii noastre bisericeşti, astfel încât să poată condamna Ortodoxia cea mai autentică drept erezie şi să fie acoperită de aplauze şi premiată de către oficialităţi. Oamenii care alcătuiesc această mulţime, în majoritatea lor, au transferat în psihopatologic autojustificarea lor, astfel încât încearcă Sa o ascundă cu ajutorul obsesiilor lor religioase. Intr-una dintre demonstraţiile lor împotriva-duşmanilor externi (întotdeauna duşmanii sunt externi) ai acestei mulţimi, unul dintre membrii poliţiei civile, care şi-a declarat dispreţul pentru demonstraţie şi care apoi a părăsit rândurile poliţiei şi s-a alăturat delirândei mulţimi, a fost proclamat de aceasta simbolul ei, iar un cleric 1-a purtat triumfător pe umerii lui. Acest episod este foarte important, deoarece în cele din urmă a devenit cunoscut că acest membru al poliţiei civile era schizofrenic şi astfel s-a descoperit că această mulţime în totalitate şi-a găsit în persoana acelui membru al poliţiei civile, ce suferea de demenţă, propriul ei reprezentant.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here