Drojdia care în loc să crească aluatul, îl face să scadă

0
96

prescura Noi, preoţii, suntem deseori neputincioşi în a da un răspuns celor care ne cer să-i ajutăm pentru a face faţă diverselor dificultăţi prin care trec. Domnul Iisus Hristos aşteaptă de la noi să-i vindecăm pe cei bolnavi, să-i curăţăm pe leproşi, să-i înviem pe morţi, desigur fără plată, iar noi, se pare, ca nici măcar nu ne mai amintim că toate acestea constituie partea fundamentală a apostoliei noastre. Când oamenii vin de pildă la noi cu copii cu probleme, care „vor să se arunce în foc sau în apă”, având dorinţa nestăvilită de a se prăpădi, noi, precum ucenicii lui Hristos din cunoscuta relatare evanghelică, nu putem face nimic din pricina „necredinţei noastre” (Mat. 17,19).

Eşuăm adesea în lucrarea noastră cu tinerii, lritrucât în confuzia şi deznădejdea lor, de a nu fi aflat nimic în mediul lor de care să se agaţe, nu reuşim să-i convingem că Iisus Hristos este singurul punct de sprijin şi întărire pentru ei. Se întâmplă aceasta pentru că grija noastră „pentru cele ce vom mânca şi bea!” (Mat. 6,25), principala grijă a lumii idolatre în care trăim, ne arată şi pe noi insuficient de tari şi hotărâţi pentru a ne încredinţa Domnului, punându-ne nădejdea mai mult în proprietăţile şi banii noştri.  Neputinţa noastră de a răspunde aşteptărilor oamenilor, oferindu-le un sprijin consistent în lupta lor de zi cu zi, ne-ar putea primejdui supravieţuirea economică dacă nu am avea de partea noastră ceva special, care lipseşte tuturor meseriilor. Oamenii caută adesea o modalitate de a se elibera de sentimentul vinovăţiei care îi chinuie, ferindu-se de consecinţele neplăcute aduse de felul lor de vieţuire, fără a încerc însă o schimbare în viaţa lor, fiind dispuşi să plătească oricât pentru a-L îmblânzi şi a-şi răscumpăra vina faţă de Dumnezeu.  Darurile lor sfârşesc foarte adesea în propriul nostru buzunar şi nimic nu va putea opri vreodată acest lucru. O dovadă în acest sens constituie şi faptul că, în afara câtorva martiri, majoritatea clericilor din ţările socialiste se bucurau, înainte de relativa democratizare adusă de perestroika, de bunăstarea economică a unei clase privilegiate.

Lipsa noastră de râvnă în a ne sensibiliza faţă de nevoile oamenilor, de care suntem responsabili din punct de vedere pastoral, nu vor pune în pericol aşadar veniturile noastre, ci va primejdui Biserica, omenia noastră, creşterea noastră duhovnicească şi dezvoltarea sănătoasă a copiilor noştri. în realitate, copiii vor fi cel mai mult ispitiţi, în chip primejdios, de climatul mic burghez ce domneşte în casele multor familii de clerici, preocupate mai ales de aranjarea economică, financiară şi socială, în pofida declaraţilor sforăitoare despre idealuri înalte şi renunţarea la cele ale lumii.

Observaţiile de mai sus vor fi poate considerate de mulţi de-a dreptul indecente, fiind obişnuiţi să ne ascundem propriile urâciuni sub vorbe de un triumfalism şi o dulcegărie greţoasă. O astfel de strategie constituie unul din roadele cele mai respingătoare ale pietismului venit din afară, aflat în antiteză cu climatul nostru liturgic unde zice: «Viaţă iubitoare de cele pământeşti şi iubitoare de averi prin neînfrânare alegând eu, Mântuitorule, m-am împresurat acum cu sarcină grea». (Canonul cel Mare). «întunecat sunt la minte de patimile (vieţii) lumeşti şi nu pot căuta spre Tine la durere, nici nu mă pot înfierbânta cu lacrimile dragostei celei către Tine». (Canonul de pocăinţă adresat Domnului nostru Iisus Hristos).

Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here