„Dreapta socoteala este virtutea virtuţilor, care ne păstrează în smerenie” (I)

0
379

ierosch-stefan-schitul-lacu– Părinte, pentru început vă rugăm să ne daţi o definiţie a dreptei socoteli.

– Dreapta socoteală este cumpăna care menţine echilibrul, timona care te păstrează pe cale, fără abatere în dreapta sau în stânga.

– Cum se poate ajunge la dreapta socoteală? Care este ţinta si care sunt roadele ei?

– În viata duhovnicească avem absolută nevoie de un duhovnic, un om care să aibă această virtute a dreptei socoteli şi care să ne povăţuiască. Şi nu numai la începutul vieţii duhovniceşti, dar şi la mijloc şi spre sfârşit. Deci toată viaţa. Mai mult la început e nevoie însă să ne călăuzească, să ne lumineze, să ne formeze ca oameni duhovniceşti.

În om se lucrează din trei direcţii: de la Dumnezeu, din partea firii omului şi de la diavol. De aceea, cel începător nu-şi poate da seama de unde vine impulsul, dorinţa de a face un lucru. Si atunci duhovnicul îi spune „nu”, „da” sau „este indiferent, dar mai bine să nu faci lucrul gândit”.

Dreapta socoteală este un lucru ce se dobândeşte după multă nevoinţă duhovnicească. Are ca ţintă călăuzirea corectă a sufletului către scopul ultim şi discernerea sau analizarea gândurilor. Rodul cel mai important socotesc că este menţinerea unui echilibru permanent. Celelalte roade ale Duhului se câştigă prin celelalte nevoinţe, dar dreapta socoteală menţine ne-voinţa la un echilibru. Propriu-zis, dreapta socoteală nu dă roade; nevoinţa dă roade, însă nevoinţa făcută cu dreaptă socoteală. Roadele dreptei socoteli sunt urmări ale lucrării duhovniceşti: pocăinţa, dragostea faţă de aproapele, ascultarea, blândeţea şi celelalte.

– Care este relaţia dintre dreapta socoteală şi cuminţenie?

– Între ele este o mare diferenţă. Una este să fii cuminte şi alta este să câştigi dreapta socoteală. Aceasta din urmă se câştigă după multă nevoinţă şi ani destui. A fi om cuminte nu presupune că eşti şi om duhovnicesc.

 – Ce înseamnă să ai o minte cuminte?

– O minte cuminte înseamnă a te păstra şi a nu ieşi din cadrele normalului etic. Se referă îndeosebi la relaţiile sociale dintre oameni. în viaţa duhovnicească este cu totul altceva. Spre exemplu, sfinţii nebuni întru Hristos n-au fost numiţi „cuminţi”, ci „nebuni”, însă ei sunt mult mai mult decât cuminţi, pentru că au ajuns la un înalt nivel de comuniune cu Dumnezeu şi prin această nebunie îşi acoperă adevărata lor lucrare de ochii lumii şi de alţi ochi.

– Altceva este un om drept; un om corect în viaţa socială, faţă de un om duhovnicesc. E o mare diferenţă. Poate fi omul şi drept, şi duhovnicesc, însă poate fi şi cuminte, şi ateu. Această cuminţenie este prima fază, o temelie pe care se poate clădi foarte uşor viaţa duhovnicească. într-un om obraznic, un om care este certat cu normele sociale, în primul rând trebuie să pui rânduială, trebuie să se pună el însuşi la punct ca să poţi clădi în el casa aceasta sufletească, casa duhovnicească. Cu un om obraznic nu poţi clădi o casă duhovnicească. Nu se poate. Cuminţenia aceasta se referă la legăturile dintre oameni, şi ea poate ajuta pe cineva să propulseze foarte repede dacă se angajează în viaţa duhovnicească. După părerea mea, cuminţenia aceasta este temelia unei vieţi duhovniceşti adevărate, bineînţeles dacă după angajarea în viaţa duhovnicească se păstrează în această cuminţenie.

– Dar dacă extindem cuminţenia şi în ce priveşte viaţa duhovnicească?

– Prin angajarea omului în viaţa duhovnicească nu se elimină cuminţenia. Ele se întrepătrund, această cuminţenie ajutându-l foarte mult să sporească. Cuminţenia se înduhovniceşte, se spiritualizează. La omul neduhovnicesc, cuminţenia rămâne în anumite limite, comportându-se cuminte până la sfârşit: nu jigneşte pe nimeni, se poartă frumos cu fiecare… în viaţa duhovnicească, cuminţenia se spiritualizează, luând diferite forme. Ea ajută la isihie, la rugăciune, la concentrare, la ascultare. Se ajută pe sine, dar şi pe ceilalţi. Zicea cineva: „Acest om îmi odihneşte sufletul”. Omul duhovnicesc cuminte aduce linişte nu numai în relaţiile exterioare, ci şi în cele interioare. Deci cuminţenia este şi temelie, şi culme în viaţa duhovnicească, dar e şi timona care ajută să ţii calea dreaptă întreaga viaţă.

– În ce sens dreapta socoteală a fost considerată, de unii Sfinţi Părinţi, precum Sfântul Antonie cel Mare, cea mai mare virtute şi dacă este mai mult decât dreapta măsură sau cumpătare?

– Este cu mult mai mult decât dreapta măsură şi cumpătare, cu toate că au legătură, dar dreapta socoteală sau discernământul se referă la toate virtuţile, la toată viaţa duhovnicească, nu numai la cumpătare. Cumpătarea sau înfrânarea este un aspect. Dreapta socoteală este considerată de Sfinţii Părinţi drept cea mai mare virtute, pentru că îl menţine pe monah şi pe orice creştin pe calea de mijloc, cea neprimejdi-oasă, pe calea împărătească de înaintare spre scopul final. Extremele nu sunt de la Dumnezeu. Lucrarea diavolului este să ne arunce în extreme, ori în stânga, ori în dreapta. Căderea de-a stânga înseamnă lucrarea exclusiv a patimilor trupeşti (trândăvie, lăcomie, desfrânare), iar căderea de-a dreapta este căderea în nevoinţă peste putere, cunoscute fiind cazurile unora care au fost ispitiţi să se nevoiască peste puteri, ba chiar au fost ajutaţi să ajungă la anumite măsuri, însă în cele din urmă au căzut înfrânţi. Deci dreapta socoteală este virtutea virtuţilor, care ne păstrează în smerenie.

Dialoguri duhovniceşti, Ieroschimonahul Ştefan Nuţescu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here