Dragostea nu ştie de invidie, nu ştie de pizmă, nu se laudă şi nu se trufeşte. De ce?

0
460
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

dragoste-crestinaDragostea nu ştie de invidie, nu ştie de pizmă, nu se laudă şi nu se trufeşte. De ce? Pentru că a te lăuda înseamnă a te separa de cel faţă de care te lauzi. Trufia singularizează, or dragostea apropie. Dragostea nu se laudă, nu scoate în evidenţă nişte lucruri care separă, ci scoate în evidenţă iubirea care apropie.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, este politicoasă -aceasta înseamnă a te purta cu cuviinţă. Dragostea nu are necuviinţă, ci are cuviinţă. Am putea zice că dragostea este politicoasă. De ce? Pentru că atunci când iubeşti pe cineva, îl promovezi, îl socoteşti superior ţie, eşti delicat cu el, eşti binevoitor faţă de el, te porţi cu cuviinţa necesară, şi atunci intri în sfera unei virtuţi pe care o au şi necreştinii. E vorba de politeţe. Nu trebuie să fim vârtoşi la suflet, nu trebuie să fim bătuciţi, ci trebuie să avem o sensibilitate care-1 ridică pe omul de lângă noi. Dragostea se poartă cu cuviinţă. Nu caută ale sale, sau mai bine spus nu caută numai ale sale. Domnul Hristos a hotărât măsura iubirii faţă de aproapele ca fiind măsura iubirii faţă de tine însuţi. Există o iubire faţă de tine însuţi, care e firească şi pe care Dumnezeu o binecuvântează, numai că iubirea faţă de tine trebuie să fie măsura iubirii faţă de aproapele. Să ştiţi că lucrul aceasta îl realizează foarte puţini oameni din lumea aceasta, să iubească pe aproapele ca pe ei înşişi.

În natură, în fire există o performanţă, cred eu că ar fi singura din acest punct de vedere, şi anume inima de mamă. Inima de mamă este performanţa firii în ceea ce priveşte iubirea. Există şi o inimă de tată, rară îndoială, numai că niciodată inima de tată nu-i la măsurile inimii de mamă. Când eram eu copil -Dumnezeu să-i odihnească pe cei care au trecut la cele veşnice -, mi-aduc aminte cum zicea buna, gândindu-se la suferinţele ei de mamă pentru copiii ei care erau deja cu rosturile lor şi cu familiile lor, gândindu-se dacă se întâmpla vreun necaz; era în timpul războiului, iar copii ei trebuiau să plece pe front şi asta nu era un lucru indiferent – că lasă, că aşa-i bine -, nu, ci pentru o mamă era ceva să-i plece copilul, să plece în nesiguranţă… poate nu avea atâta credinţă încât să se gândească că-l păzeşte Dumnezeu, şi de fapt, unul dintre ei a şi murit pe front. Şi zicea (aşa o rezonanţă are cuvântul acesta în sufletul meu!): „Numa’ mumă să nu hii, să hii barem tată”. Adică îşi dădea seama că altfel simte ea ca mamă, şi altfel simte soţul ei, ca tată.

Să vă mai spun ceva duios în raport cu mama mea, am şi scris eu lucrul acesta. în 1954, la noi la mănăstire a avut loc ceva nefiresc, o vânzoleală, am putea zice o rebeliune. S-au răsculat nişte călugări împotriva mitropolitului. Şi s-au răsculat nişte călugări împotriva mitropolitului, fiţi atenţi, crezându-se îndrumaţi de Maica Domnului. Aşa de nefirească a fost treaba asta, încât nici măcar nu au ajuns oamenii la gândul că Maica Domnului nu poate instiga pe cineva. Ei s-au considerat instigaţi de Maica Domnului în folosul credincioşilor, în folosul binelui, pentru că totdeauna răul se face în numele binelui. Cineva care face rău nu zice că face rău, ci zice că face bine. Şi în vânzoleala asta – care a avut loc în luna august, atunci s-a declanşat în culmea ei – a venit mama la mine la mănăstire la hram şi a văzut că-i bai. A văzut că-i ceva ce nu s-a aşteptat să fie şi ceva ce ar putea duce la mai multă răutate, la mai multă nesiguranţă. Până la urmă, bineînţeles că lucrurile s-au rezolvat, a încetat răul, care a fost nimicit din lucrarea lui pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Să ştiţi că s-au băgat şi credincioşii şi au ştiut şi ei că nu-i bine cum ziceam noi că-i binele, adică nu-i binele bine. în sfârşit, oamenii au ţinut parte acelor răzvrătiţi. Şi când a văzut mama ce-i pe acolo, a zis către mine o vorbă, care cred că nu poate fi niciodată preţuită la măsurile la care a fost, şi şi-a arătat ea inima de mamă, bineînţeles faţă de mine, pentru că eu eram fiul ei de acolo, şi a zis: „Apăi, dacă nu vei mai putea sta aici, deci dacă lucrurile se vor desfăşura în aşa fel încât nu mai poţi sta aici, tu să vii acasă, că doar tu ai unde veni”.
Zicea părintele Arsenie că dacă ai loc în inimă, ai loc şi în casă. Eu am avut loc în inima mamei. N-a trebuit să mă duc acasă, am stat acolo în continuare. Până la urmă, lucrurile s-au nivelat şi cu puterea statului: s-a intervenit. Au fost nişte lucruri groaznice, în fond. Dar nu pot uita niciodată şi nu voi uita niciodată, cât îmi va ţine Dumnezeu mintea în veacul de acum şi în cel ce va să fie, cuvintele: „Apăi, dacă nu vei mai putea sta aici, tu să vii acasă, că doar tu ai unde veni”. Asta e performanţa firii şi se zice că fiecare dintre noi ar trebui să avem inimă de mamă. Nu ştiu dacă se poate. Am găsit teorii în legătură cu iubirea, teorii fundamentate cumva, dar nu ştiu dacă ele au fost şi trăite la măsurile teoriei, practic dacă au fost trăite. De exemplu, Sfanţul Isaac Şirul vorbeşte despre o iubire cuprinzătoare, care îi cuprinde pe toţi oamenii, şi pe cei buni, şi pe cei răi. Zice el: „Acela are cu adevărat dragoste, care de zeci de ori pe zi de ar fi chinuit pentru dragoste, el nu poate să înceteze din dragoste”. Sau că cel care iubeşte are inimă iubitoare faţă de toţi, şi faţă de duşmanii adevărului, şi faţă de animalele târâtoare, şi faţă de toată existenţa are iubire. Eu vă mărturisesc, nu ştiu dacă iubirea aceasta a avut-o cineva, undeva în lumea aceasta, n-am de unde să ştiu, s-ar putea întâmpla să fie o simplă teorie. Pe noi nu ne interesează de fapt cine a realizat sau cine o poate realiza. Pe noi ne interesează un singur lucru, să ne întărim în iubire, să înmulţim iubirea. Până unde vom ajunge, Dumnezeu ştie. Că vom ajunge să avem inimă de tată, care nu-i inimă de mamă – „Numa’ mumă să nu hii, să hii barem tată” -, nu ştim. Ştim însă că avem o cale deschisă spre iubire, spre înmulţirea iubirii, spre înlăturarea indiferenţei, spre înlăturarea nepăsării faţă de omul de lângă noi, faţă de omul care are trebuinţă de ceea ce avem noi în plus. Deci dragostea are darul acesta de a apropria binele altuia, de a apropria cele ale altuia în tine însuţi.

Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here