Dragostea lumii

0
154

monah_85-Părinte, as vrea să vă mai întreb ceva. Nu ştiu dacă este legat de ceea ce mi-aţi spus, dar este o întrebare care mă preocupă de mult timp.
-Ce întrebare ?
-Noi, acum, putem să iubim lumea? Aşa cum a ajuns ea, cu susu-n jos, precum am zis, trebuie să o iubim sau nu?
-Depinde, copile. Depinde de ceea ce înţelegi tu prin dragoste pentru lume. Dacă vrei să o iubeşti cu dragostea cea mincinoasă cu care au iubit lumea urmaşii lui Adam, atunci nu trebuie să o iubeşti, căci, din zilele păcatului protopărinţilor noştri, a încetat să mai existe dragoste adevărată între om şi lume. Omul, neavând adevărul despre lume, a încetat să iubească floarea lumii şi a început să fie atras de aparenţele lumii, de Ratarea lumii, de „pielea” lumii. Dar asta nu este dragoste adevărată, este o dragoste mincinoasă, greşită, nefericită. Cu acest înţeles al iubirii să nu iubeşti niciodată lumea.
Să o iubeşti cu dragostea cea adevărată. Dragostea pentru valoarea lucrurilor sau a persoanelor pe care le iubeşti. Iubeşti ceva pentru că merită dragostea. Iată, o creştină evlavioasă şi deosebită mi-a povestit acum câteva zile un dialog cu fiul său:
„- Mamă, mi-a zis fiul meu, am văzut o fată frumoasă şi imediat m-am îndrăgostit de ea. Trebuie să aibă în jur de 20 de ani . Eu îizic:
-Ce ai iubit, copilul meu, la fata aceea? Şi îmi spune exaltat şi uimit:

-Avea un chip minunat, nişte ochi superbi şi glasul îi era pătrunzător. Când mergea, ziceai că pluteşte.
Îi spun şi eu, ca o mamă:
-Continuă, copile, mai avea şi altceva? Era bună sau rea?
-Dar, mamă, nu i-am vorbit. De unde să ştiu ce caracter avea? îmi răspunse surprins.
Şi atunci l-am învăţat:
-Fii atent, copilul meu, că ai greşit, ai iubit doar înfăţişarea exterioară, dar aceasta este o dragoste greşită, o dragost păcătoasă, căci nu ai iubit sufletul ei, ci numai pielea ei, n ai iubit adâncul, nu ai iubit valoarea ei adevărată, ci numa’ valoarea ei exterioară, cea mincinoasă şi trecătoare, pe care va schimba timpul. Ai iubit stricăciunea. Şi frumosul ei chi se va schimba, şi glasul ei cel pătrunzător. Vor îmbătrâni, vor strica. După 30 de ani va fi alta, va fi diferită de cum acum, la 20, şi când se va schimba chipul ei exterior, atunci ce vei mai iubi?”
-Frumos a zis.
-Frumos, într-adevăr. Bravo acestei mame. Am lăudat-o şi atunci, o laud si acum. Fratele meu, toate făpturile – oameni femei, bărbaţi, animale, plante -, toate cele ale lumii au valoarea lor exterioară, dar au si o valoare interioară si, dintre acestea, mai ales omul. Valoarea lui interioară este sufletul, chip al lui Dumnezeu.
Dacă iubeşti valoarea sa interioară, sufletul său, atunci sigur iubeşti şi pe veşnicul Dumnezeu. Dacă iubeşti numai valoarea exterioară, trupul său care se strică şi moare, atunci iubeşti ceva trecător şi nu pe Dumnezeu. Dragostea aceasta trecătoare şi păcătoasă o interzice Dumnezeu, spunând în Sfânta Scriptură: Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el, pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume (I In 2, 15-16). Şi altundeva zice: Nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaşul lui Dumnezeu (Iac. 4,4).
Vezi acum şi altă pagubă? Vezi că dragostea cea greşită a omului păgubeşte înfiorător legătura omului cu Dumnezeu?
-Da, părinte.
-Vedem deci că omul, iubind lumea, face greşeala să iubească cele părute bune ale lumii: un chip frumos, nişte ochi frumoşi, un trup frumos. Nu iubeşte pe Dumnezeu care este în spatele lumii şi în lume, căci Acesta însuşi a creat-o. Iubeşte creaturile, şi nu pe Creator. Aici este greşeala, căci într-un final îl uită pe Dumnezeu şi acesta este marele păcat, este o pagubă şi pentru om, şi pentru lume. Omul, iubind chipul cel frumos a^ lucrurilor lumii, uită de scopul pentru care au fost create- Se minunează de frumuseţea lor, se minunează de puterea,
de însuşirile lor, însă uită atât de Dumnezeu, Cel care le-a creat, de scopul pentru care au fost create. Uită de ce Dumnezeu a dat frumuseţe, putere, calităţi, şi aceasta este marea greşeală, marele păcat.Aceasta este
legătura păcătoasă, pseudodragostea faţă de lume, pe care o interzisese Dumnezeu. Spune referitor la aceasta Sfântul Simeon Noul oamenii şi-au predat din tinereţile lor gândirea către cele viclene şi au decăzut în greşeală şi în necunoaşterea Creatorului Dumnezeu […] şi însăşi creaţia, care le fusese dată de la Dumnezeu să le slujească, au îndumnezeit-o şi au adorat-o”.
De asemenea, să ne amintim cuvintele Sfântului Maxim, care zice că „lume numeşte Sfânta Scriptură lucrurile materiale şi cei lumeşti sunt cei care preocupă mintea lor încontinuu cu acestea. Către aceştia zice în mod acuzator: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume!”
În continuare să îl menţionăm şi pe Sfântul Nicodim Aghioritul, care zice: „Sfântul [Grigorie] Teologul dă un sfat comun cu aceste cuvinte şi copiilor, şi tinerilor, şi părinţilor lor, spunându-le: «Nu iubiţi, fraţii mei creştini, cele părute, cele materiale şi plăcute ale lumii acesteia, pentru că cel care le iubeşte pe acestea nu-L iubeşte şi pe Părintele cel ceresc.» Şi acestea toate sunt cele făcute de om în urma dorinţelor tru-peşti, adică mâncărurile, băuturile, distracţiile, iubirile zadarnice, desfrânările, adulterele, bogăţiile, înşelările, crimele şi toate cele ce sunt duşmane si vrăjmaşe lui Dumnezeu.”

Răspunsuri la întrebări ale tinerilor, Arhim. Spiridonos Logothetis

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here