Dragostea este discretă

0
401

totA zecea culoare a dragostei este discreţia. Dragostei nu-i place sa scoată în evidenţă greşelile sau defectele celui iubit. Dragostea acoperă ceea ce nu este bun căci ea nu vrea să rănească, ci să repare şi să refacă.

Undeva, într-o mănăstire, în urmă cu foarte multă vreme, fraţii călugări au aflat că unul dintre ei, trăia în desfrânare cu o femeie frumoasă, care vizita mănăstirea, din timp în timp. Câţiva dintre ei, mai zeloşi din fire, l-au pârât, episcopului locului. Nu voiau ca mănăstirea lor să fie profanată de prezența unui frate nevrednic. Aşa că, atunci când a apărut un nou prilej pentru păcătuire, l-au chemat pe episcop, chiar în ceasul acela, pentru ca acesta împreună cu ei să-l surprindă pe păcătos asupra faptului. Sau apropiat de uşa odăiţei în care vieţuia călugărul, după ce s-a înserat. Călugărului dinăuntru i s-a părut că aude zgomote uşoare în apropierea uşii. Episcopul i-a rugat pe fraţii călugări să stea la o oarecare distanţă de intrare şi să-l lase pe el să privească, mai întâi, pe fereastră. Desigur că l-a văzut pe călugăr şi a văzut-o şi pe femeie. Bănuind că se întâmplă ceva, călugărul dinăuntru a reuşit, cu repeziciune, să o ascundă pe femeie într-o ladă mare, care se afla în încăpere. Episcopul a fost singurul care a observat lucrul acesta. I-a chemat şi pe ceilalţi însoţitori şi au intrat împreună înăuntru. El s-a aşezat pe ladă şi le-a spus acestora: “Căutaţi!”. Ei au căutat, dar nu au găsit pe nimeni. Episcopul le-a spus atunci: “Dumnezeu să vă ierte pentru bănuielile şi pentru purtarea voastră nedreaptă! Duceţi-vă fiecare la ascultările voastre.” După ce călugării au plecat, el s-a adresat fratelui, robit de păcat: „Fratele meu, Iisus te iubeşte şi a murit pe cruce pentru tine. El te vrea frumos, curat, credincios şi cu viaţă sfântă, Fereşte-te de diavol! Nu-l lăsa să-ţi piardă sufletul!” Şi a plecat. În clipa aceea s-a mişcat ceva esenţial în inima călugărului şi, încălzit de iubirea lui Dumnezeu şi iubirea episcopului său, a abandonat păcatul.

Dragostea dumnezeiască nu vrea să ucidă şi de aceea ea nu demască. Ea vrea să repare ceea ce este stricat şi din această cauză ea acoperă, în vederea recuperării. Vorbirea de rău nu este o caracteristică a dragostei. Ea este o asasinare a caracterului celui despre care bârfeşti.

Despre o femeie se spune că în timpul spovedaniei, i-a spus preotului că, destul de des, ea îi vorbeşte de rău pe vecinii ei şi răspândeşte tot felul de lucruri despre ei. Mai înainte de a-i da dezlegare de păcate, preotul i-a dat un canon de împlinit: “la dumneata o pernă cu pene, urcă în turnul bisericii, împrăştie penele în bătaia vântului şi apoi vino să stăm de vorbă, “Femeia a făcut aşa precum i s-a spus. După ce a revenit, preotul i-a dat să împlinească un alt canon: “Acum, să te duci şi să aduni toate penele şi să le pui la loc în pernă!” “Nu pot, părinte! Nimeni n-ar putea să o facă”, “Vezi”, i-a zis părintele, “tot aşa nu mai poţi aduce cuvintele înapoi şi să faci în aşa fel încât ele sa nu fi fost rostite. Ai grijă că Iisus ne-a învăţat că va trebui să răspundem, la judecată, pentru orice cuvânt rostit.”

Femeia va fi învăţat ceva din experienţa aceasta şi poate că vom fi învăţat şi noi. În orice caz, cheia este în iubire. Când bârfeşti, când răspândeşti veşti rele, o faci pentru că nu ai dragoste. Cere-i lui Dumnezeu dragostea adevărată şi nu vei mai bârfi.

”Cele 12 culori ale dragostei”

Jurnal Spiritual

[multiple-ajax-calendar title=”Calendar”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here