Drăcuirea – închinarea lucrurilor celui viclean

0
636
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

DrăcuireaDrăcuirea este pomenirea numelui celui viclean.

Aceasta este o lucrare subtilă a diavolului. Ea este o lucrare mai ales pentru cei care nu merg la biserică şi care “nu cred în diavol”. Cât de lipsit de minte este omul care “drăcuie” şi care pomeneşte neîncetat numele diavolului, în pofida faptului că nu crede în viaţa cea veşnică, în sufletul său nemuritor, în prezenţa diavolului şi în existenţa lui Dumnezeu.

Unuia ca acesta ar trebui să i se spună: “Dacă nu crezi în viaţa veşnică, ba încă nici în Dumnezeu şi nici în diavoli, de ce pomeneşti numele diavolului la tot pasul şi în tot locul?!” Părintele Arsenie Papacioc, vorbind despre unii ca aceştia, spune: “De ce zice omul “drace, drace”? De ce nu zice mai bine “Doamne, Doamne”?”

Oare nu este aceasta o atât de mare dovadă a existenţei diavolului şi a lucrării lui prin omul înşelat de el?! Cum dar să se mai creadă liber acela care “drăcuie” în toată clipă şi în tot locul tot ceea ce îi vine în minte sau îi cade în mână?! Drăcuirea il indeparteaza pe om de Dumnezeu.

Puterea şi invocarea (chemarea) numelui unei persoane

Puterea numelui este un lucru îndeobşte recunoscut. În vechime, când era rostit numele împăratului, toată lumea era mişcată de emoţie, luând o poziţie cuviincioasă. Astăzi, de asemenea, când se aude rostit numele unei mari personalităţi, toată lumea ia aminte şi urmăreşte cu atenţie cele petrecute.

Dar de ce să merg atât de departe, în loc să amintesc ceva ce fiecare dintre noi simte, chiar în mai multe momente de peste zi. În momentul în care se aude rostit un nume, fiecare dintre noi simte ceva anume: unul poate nu simte nimic, însă altul simte bucurie, altul tristeţe, iar altul mânie.

Când auzim numele “Marian” sau “Vasile”, unul se poate bucura; el isi aminteste de o rudă foarte dragă; altul se poate mânia, aducându-şi aminte de vreun vecin, care i-a făcut mult rău. De asemenea, când auzim numele “Andreea” sau “Teodora”, unul se poate bucura, venindu-i în minte o persoană dragă din trecut sau din prezent, pe când altul se poate tulbura sau chiar mânia, gândindu-se la o persoană care nu l-a bucurat cândva.

Deci, nu există nume lipsit de încărcătură (bună sau rea).

Mă bucură nespus de mult faptul că numele “Maria” are o putere atât de mare, încât nici o altă persoană cu acest nume nu poate schimba puterea lui cea minunată. Maica Domnului a împuternicit acest nume atât de mult, încât nimeni vreodată nu va mai putea să îl golească de sens. Spun asta deoarece simt o putere nespus de mare în acest nume. Ba încă şi pentru faptul că nu am întâlnit, până astăzi, vreun om căruia să nu îi placă acest nume.

Cu atât mai mult în Biserică, numele a fost întotdeauna încărcat cu o mare putere a persoanei numite, iar cel mai puternic nume va rămâne până la sfârşitul veacurilor numele lui “Iisus Hristos”.

Despre rostirea neîncetată a Numelui lui Iisus Hristos, aflăm încă de la Sfântul Apostol Pavel, unde găsim îndemnul: “Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Neîncetată pomenire a unui nume ne face una cu persoana al cărui nume îl pomenim.

Rugăciunea neîncetată a Numelui lui Iisus ne îndeamnă să facem totul în Numele Său.

Din vieţile sfinţilor vedem cum toate lucrurile făcute în numele lui Iisus Hristos primesc pecetea Duhului Sfânt.

Numele lui Hristos este un nume cu putere mare, căci găsim scris: “Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dărui Lui nume care este mai presus de orice nume, pentru că întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt şi să mărturisească toată limba ca Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11).

“Întru numele Tău am nădăjduit” (Isaia 26, 8).

Menţionarea acestui Nume cu putere mare este prezent neîncetat şi în Sfânta Liturghie: “Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă să preaslăvim prea cinstitul şi de mare cuviinţă Numele Tău.”; iar la sfârşit, încheiem zicând: “Fie Numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac!”

Neîncetată pomenire a unui nume ne face una cu persoana al cărui nume îl pomenim.

“Drăcuirea” sau închinarea tuturor lucrurilor celui vicleanwpid-3318_800

Fiecare lucru poate fi înălţat sau pogorât din rostul lui natural; “pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (I Timotei 4, 4-5).

Se poate vorbi de “un botez” al lucrurilor. El este făcut prin închinarea acestora lui Dumnezeu. Până la oferirea lor, înapoi, lui Dumnezeu, lucrurile sunt parcă într-o stare de neîmplinire, de aşteptare a împlinirii cuvântului liturgic: “Ale Tale, dintru ale Tale. Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.”

Scoaterea materiei de sub puterea celui rău şi oferirea ei, înapoi, lui Dumnezeu este ceea ce se înţelege prin “preoţia universală”. Exista o preoţie a fiecărui creştin în parte, ca purtător al mesajului mântuitor adus de Hristos.

Fiecare lucru din viaţa noastră este un dar. El se poate întoarce înapoi Dăruitorului, adică lui Dumnezeu, de la care avem “toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”; se poate intoarce diavolului, celui care nu ne dă nimic. El încă şi mai mult, ne ia cât poate de mult din viaţă şi din lucruri. El este “tatăl minciunii”, al hoţiei şi al distrugerii.

Drăcuirea ofera lucrurile, diavolului. Drăcuirea le înstrăineaza de la adevăratul lor Proprietar, cât şi de la cei în grijă cărora ele au fost date.

În limba ebraică, “satan” înseamnă “cel ce s-a răzvrătit” sau “cel ce dezbina”. În limba greacă, “diavol” înseamnă acelaşi lucru, dar şi “cel care pâraşte”. În limba romana, cea mai folosită denumire a celui rău vine de la cuvântul “draco”, “dragon”. El trimite la “balaurul cel de demult”, adică la “şarpele” care a înşelat-o pe Eva. Astăzi, cel mai folosit cuvânt pentru a-l desemna pe cel viclean este cel de “drac”, cuvânt inexistent în Sfânta Scriptură.

În evlavia poporului român, credincioşii spun că numele diavolului nu e bine să-l pomeneşti, căci îndată ţi se arată, ca şi când l-ai fi chemat. “Dacă în trecut ţăranul se temea să-i rostească numele, astăzi am ajuns să-i spunem celui de lângă noi, atunci când face lucruri ieşite din comun, că este “dat dracului” sau “al dracului”.” (Adrian Cocoşilă)

Din teamă de a-i rosti numele, creştinul întrebuinţează pretutindeni câte un nume metaforic (viclean, rău), spre a evita rostirea numelui lui adevărat.

“Nu daţi loc diavolului. (…) din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău… Numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă.” (Efeseni 4, 4) Cuvântul acesta ne îndeamnă să nu vorbim rău, să nu jignim, deci cu atât mai mult şi “să nu drăcuim”.

“Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi.” (Iacov 4, 7-8) Cat de minunate sunt cuvintele Sfintei Scripturii! A sta împotrivă celui viclean se face începând prin a nu îi mai pomeni niciodată numele sub formă de invocare şi chemare. Putem spune “fereşte-te de cel viclean” sau “diavolul răcneşte ca un leu”; nu putem “drăcui” pe aproapele sau lucrurile din jurul nostru.

Drăcuirea oricând şi a oricărui lucru atrage numai chin şi tensiune sufletească. Omul sufera atât în lumea aceasta, cât şi în cea veşnică.

Împăratul David profeţeşte răsplata celor care vorbesc rău şi care slujesc mai mult diavolului, decât lui Dumnezeu, “drăcuind” şi închinând toate lucrurile celui viclean. El spune: “Pus-au împotriva mea rele în loc de bune şi ura în locul iubirii mele. Pune peste dânsul pe cel păcătos şi diavolul să stea de-a dreapta lui”. (Psalm 108, 4-5) Cu adevărat, diavolul sta lângă cel care “drăcuie”, căci doar îl cheamă şi se uneşte cu numele lui cel rău.

Creştinul face sfeştanie în casă, spre sfinţire; necreştinul îşi “drăcuie” casa, fie că e prea mică, fie că s-a stricat ceva la ea. Urmarea cuvântului fiecăruia este firească: casa creştinului este odihnitoare, chiar în pofida anumitor lipsuri, în vreme ce casa necreştinului este tulburătoare, ca urmare a chemării în ea a “diavolului”, căruia i-a fost “închinata”.

Când un om “drăcuie” neîncetat un lucru, cum să mai fie bun acel lucru?!

Drăcuirea atrage după sine distrugerea a toate. Lucrurile “drăcuite” sunt lucruri închinate diavolului; ele sunt înstrăinate de la adevăratul lor Proprietar, cât şi de la cei în grijă cărora ele au fost date.

În încheiere, amintesc o întâmplare din viaţa Sfântului Irodion de la Mănăstirea Lainici. Cuviosul Arhimandrit Irodion Ionescu, stareţ al Mănăstirii Lainici, din judeţul Gorj, a fost duhovnicul Sfântului Calinic de la Cernica. Trupul lui Irodion a fost găsit în chip minunat, din rânduiala dumnezeiască, el fiind astăzi propus canonizării.

Odată, o femeie i-a adus părintelui, după obicei, un vas cu lapte, de la capra ei.
Iar cuviosul părinte Irodion i-a răspuns:

– Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!
– Ba nu, părinte – a zis femeia -, de la capra mea este.
– Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta!
Deci, vădită fiind femeia, şi-a mărturisit păcatul şi, luând binecuvântare, din ziua aceea nu a mai drăcuit.

 Sursa Crestin Ortodox

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here