Don Quijote

0
22

Don Quijote

Cred că Cervantes ar fi putut da capodoperei sale un subtitlu şi anume „Sensul tragic al vieţii”. Cu o intuiţie ge­nială, filozoful spaniol Miguel de Unamuno, şi-a intitulat astfel celebra sa carte. Răsfoind-o, mi-am amintit de ciuda­tul, neverosimilul, ridicolul, tragicul personaj Don Quijote. Într-adevăr, puţini eroi din literatură s-au bucurat de o aten­ţie mai mare, decât bătrânul cavaler de la Mancha. Din pă­cate, comentariile criticii literare au mers deseori mai puţin la sensurile reale. Ne-am obişnuit cu toţii să vedem în el un smintit simpatic, bun de compătimit, care accentuează odată mai mult cruzimea ridicolului la care supunem şi suntem supuşi de ceilalţi…

don quixote 539397 960 720
don quixote 539397 960 720
Oare aşa să fie? Oare aşa l-o fi văzut şi Cervantes, care a cunoscut, el însuşi, în cursul vieţii toate vicisitudinile, tristeţile, nefericirile posibile? Cei mai docţi comentatori ai operei sale se referă la un Don Quijote de vârstă înain­tată, cam dus, trăind într-o carapace de nefiresc, de ireal, din care a scos capul doar odată, atunci când se apropia de moarte! Singură apropierea morţii îl aduce deci la o stare de luciditate, care îi conferă respectabilitatea banală a celor „comme il faut”. Altminteri, îl asociem cu morile de vânt, cu idealizarea Dulcineei care numai personaj demn de ide­alizat nu era şi căreia îi punem în mâini o copaie cu apă murdară şi nu un buchet de crini. Îl flancăm cu alt perso­naj la fel de ridicol, bunul Sancho, ridicol nu prin lipsa lui de simţ al realităţii, ci prin excesul acestuia, care tot o lipsă de simţ al realităţii este.

Don Quijote îşi răstoarnă pe cap un lighean pe care-l botează coif şi pleacă să lupte împotriva răului din lume. Da, iată deja prima acţiune menită să stârnească râsul: unde s-a mai văzut asemenea caraghioslâc?! Aspiraţie spre nepri­hănire? Să idealizezi realitatea, cerând de la ea un dram de puritate, de frumos, de vis, iată un fapt blamabil care spune multe despre lipsa de adaptabilitate, despre naivitatea pue­rilă, care provoacă mila sau zâmbetele ironice! Un asemenea personaj este, de la bun început, condamnat la ridicol. Răul, calomnia, comentariul răutăcios sunt doar condimentele vieţii, garanţia „inteligenţei”, a „reuşitei în viaţă”. Dovada că eşti spiritual, orientat în realitate, lucid!

Am mai spus-o: cel mai apreciat actual critic literar ger­man, Reich Ranicki, decedat de curând, declară că o carte din care lipseşte pornografia nu are nici o valoare! Poate că Cervantes a văzut totuşi altceva în personajul lui nefericit. Poate că ar trebui să ne revizuim şi noi părerea, s-o adop­tăm pe aceea a lui Unamuno, care l-a interpretat pe Don Quijote ca pe un vizionar, ca pe cel menit să restabilească, să descopere frumuseţea, binele, acolo unde miopia noastră spirituală nu le poate pătrunde şi să-l scoatem pe bătrânul cavaler din tiparele în care l-am înghesuit cu suficienţă. Să înţelegem că un coif nu este apărător al celui care îl poartă, decât dacă acesta crede că poate apăra şi poate fi apărat. Că cel mai scump coif sau cel mai turtit lighean te protejează, dacă crezi cu certitudine că te poate apăra, şi dacă doreşti a fi apărat de meschinărie, de ranchiună, nu de generozitate şi indulgenţă. Că există o realitate, chiar dacă mai greu de dez­văluit, mai greu de înţeles, care te face atotputernic, dacă vrei să distrugi răul. Poate că acolo, în închisoarea unde a stat în­delung, Cervantes a înţeles că un lighean turtit poate deveni coif şi un coif poate fi un biet lighean turtit. Şi şi-a construit personajul ca pe un alter ego, încercând să mărturisească prin gura lui ceea ce astăzi ni se pare, din nefericire, ireal, naiv. Ne ferim a crede contrariul, ca să nu fim consideraţi, ca şi el, săraci cu duhul. Nu, Don Quijote n-a fost un sărac cu duhul. El a avut acces la acea altă realitate, pe care noi, cei bine înfipţi în „realitatea” noastră uscată şi mărginită, n-o putem price­pe. Şi ca pe tot ceea ce nu putem pricepe, o catalogăm fie ca inexistentă, fie ca absurdă. Personajul său capătă o grandoare care ne despăgubeşte de toate micile şi marile meschinării ale mentalităţii noastre „modeme”, ale concepţiei noastre despre „modernitate”. Sunt sigur că dacă Cervantes s-ar fi priceput la muzică, Don Quijote ar fi fost imortalizat într-o simfonie cu orgă, asemenea celei a lui Saint Säens, care mătură totul din calea ei, pentru a se înălţa la armonii definitive. Pe care min­tea omenească o poate dobândi dacă vrea cu adevărat să-şi ocupe locul ce-i este destinat dintotdeauna. Din nefericire, realitatea actuală iubeşte manelele, nu simfonii cu orgă…

Şi mai e ceva de remarcat: oricum ar vrea mentalitatea noastră de ultimă oră s-o persifleze, Dulcineea era cu ade­vărat frumoasă, nobilă, graţioasă, pentru că dragostea bă­trânului cavaler o transfigura. El era singurul care vedea cu adevărat că, sub straiele ei zdrenţuite, adăsta o altfel de fru­museţe, pe care orbirea noastră n-o poate pătrunde, pentru că privirea ne e deformată, îi lipseşte capacitatea de a percepe a treia dimensiune, adâncimea! Lumea noastră trăieşte pe planuri bidimensionale, suferă de o boală cumplită numită superficialitate, cu care otrăvim totul în jurul nostru. Ar tre­bui să învăţăm de la ridicolul Don Quijote ce înseamnă cu adevărat pătrunderea unei realităţi, până în adâncul ei, dacă avem curajul să smulgem masca unui convenţional absurd, sec, întristător, în care ne place să ne scăldăm, lăsându-l să ne usuce sufletul.

Da, în felul lui, pe care-l etichetăm fantezist, ireal, ima­tur, Don Quijote a descoperit secretul miraculos, care spune că „atunci când sunt slab, atunci sunt tare”. Că, după cuvinte­le lui Saint Exupéry, „tu m-ai învins, deci sunt mai puternic”. El a priceput miracolul frumuseţii adevărate, care o face cu adevărat frumuseţe, miracol care se numeşte dragoste. Care reconstituie într-un tot unitar ceea ce inconştienţa noastră fărâmiţează. El a descoperit misterul unei puteri reale, izvorând din aparenta neputinţă şi din devotamentul dus la extrem, al puterii copleşitoare, care alungă micile noastre ifose cu care ne facem ridicoli în faţa eternităţii.

Don Quijote ştia că a te lupta cu morile de vânt nu este un caraghioslâc. Numai astfel poţi să trezeşti omenirea, făcând-o să devină conştientă de adevărata faţă a răului, care nu pregetă să ia orice înfăţişare. El învăţase, de unde oare, că aparenţele servesc numai pentru a induce mai mult în eroare pe naivii care nu le văd decât pe ele, care le cred în mod fals semne ale modernului. Şi personajul său creşte deodată, că­pătând o dimensiune spirituală în faţa căreia ne înclinăm.

De câte ori întâlnim semeni de ai noştri care se încântă de propria lor luciditate, mentalitate pe care ne-o însuşim cu entuziasm, făcându-ne exponenţii unei false generozităţi, ai unui pseudoliberalism care se laudă că are „înţelegere” pen­tru totul. Înţelegere cheltuită cu largheţe, care nu se acordă binelui, onestităţii, totul e bine şi frumos afară de bine şi de frumos, iată poziţia ideală, care ne fereşte de a fi consideraţi nişte alţi Don Quijote, ne dă o aură de modernism, de trăire în contemporaneitate.

Să-l lăsăm deci pe bătrânul cavaler smintit să se lupte cu morile de vânt, să-şi sfâşie veşmintele ponosite în aripi­le lor atotputernice, faţă de care ne pierdem în admiraţie. Noi râdem batjocoritor, împreună cu ele, de cei care cutea­ză să le înfrunte. Să-l lăsăm pe bătrânul cavaler să o adore pe Dulcineea, doamna visurilor sale sfioase, smulgând de pe chipul ei tot ceea ce ni se pare clar şi pur. Poate descoperim sclipiri murdare, dezmăţate, conform criticului literar german, mare maestru incontestat, care refuză să citească o carte dacă nu găseşte în ea pagini pornografice. Schubert a fost un sifilitic nenorocit, Eminescu un nebun furios, Ceaikovski a suferit de o tristeţe incurabilă pentru că l-a părăsit iubitul etc., etc. Şi uităm că după ei au rămas Simfonia neterminată, versurile de o muzicalitate genială. Simfonia Manfred, şi câte altele…

Bine că Cervantes nu trăieşte astăzi. Ar fi fost un biet ama­tor ridicol, căruia nimeni nu i-ar fi citit cartea, iar Unamuno, marele gânditor spaniol, ar fi împărtăşit probabil soarta lui Don Quijote… Cu toate acestea, el cunoştea un mare secret: „Numai cine iubeşte e viu”. Să aruncăm oare la coş ceea ce ne poate aminti de bătrânul cavaler, crezând că in acest fel ne putem aţinti ochii spre viitor? Ne aşteaptă… mai bine să nu ne încântăm prea mult cu ceea ce ne aşteaptă, atunci când rete­zăm rădăcinile care ne leagă de trecut şi ne îndreptăm spre o lume moartă, lipsită de sensuri Chiar şi noi am fi nu numai ingrijoraţi, dar şi indignaţi. Poate că numărul cavalerilor „smintiţi” ar fi mult mai mare şi gândirea lui mai bine înţeleasă.

 

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here