„Lazăr, prietenul nostru, a adormit, dar Mă duc să-l trezesc”. (Ioan 11, 11)
Aduceți-vă aminte trista întâmplare care a avut loc în Betania după moartea lui Lazăr. Se întâmpla ceea ce se întâmplă la moartea oricui. Închipuindu-ne că lucrurile s-ar petrece în zilele noastre, să zicem că Lazăr este ființa iubită pe care Domnul a luat-o de lângă noi. Noi suntem Marta și Maria, care îl plângem pe mort. Iisus rămâne același, ieri, azi, în vecii vecilor. Da, El este gata să vină la noi, știindu-ne în suferință, așa cum a venit în Betania, la acea familie greu încercată. El Însuși, atotputernicul Dumnezeu, Se transformă în frate iubitor, în prieten apropiat, despre care s-a spus: „Iisus a lăcrimat”.
Simțim și noi că El ne înțelege, că suferă împreună cu noi, că durerea noastră nu-I este străină, că vorbește cu noi când suntem copleșiți de durere, precum a plâns împreună cu surorile lui Lazăr și cu acea mamă, la moartea fiului ei. El, ca Fiu al Omului, ca Unul ce era „un om în suferință și obișnuit să rabde slăbiciunile” (Isaia 53, 3), a cunoscut ispitele și necazurile, și-a iubit și prietenii, murind, s-a îngrijit de mama Sa.
El ne vorbește, spunând cuvinte pe care nimeni altcineva nu este în stare să le spună, și care se revarsă ca un untdelemn asupra rănilor inimii noastre. Ne spune și nouă ca Martei: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri va trăi” (Ioan 11, 25); cel pe care îl plângi acum va învia.
Luând aminte la acest glas dumnezeiesc, durerea ni se va alina, o rază de lumină cerească va străluci deasupra mormântului proaspăt și asupra viitorului nostru încețoșat și vom înțelege că, dacă ne-am unit cu Hristos, nu mai putem spune că viața noastră este lipsită de bucurie.
„Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu” –Ed. Cartea Ortodoxă
Jurnal Spiritual
