Forme de cult în Ortodoxie

0
260

Cultul morţilor (adică al celor adormiţi). Doliul

doliulPentru că moartea înseamnă o mare suferinţă în viaţa celor rămaşi în urmă, ea este marcată prin doliu, exteriorizată prin purtarea veşmintelor negre. Doliul este direct proporţional cu durata suferinţei provocate de moartea persoanei dragi.

Doliul se tine un an. Dar doliul nu trebuie să se rezume la purtarea veşmintelor negre; în toată această perioadă trebuie să se facă dovadă unei sobrietăţi şi curăţii adecvate. A purta haine de culoare închisă, dar excentrice, care scot în evidenţă frumuseţea trupească, nu este doliu, ci marchează, de fapt, părăsirea acestei stări (uneori încă din primele zile ale morţii). Unor asemenea persoane li se recomandă să renunţe mai degrabă la hainele negre devreme ce ele nu corespund stării lor de spirit. Ipocrizia trebuie cu orice preţ evitată..

Poţi păstra doliul după cineva chiar dacă nu porţi doar negru. Nu trebuie să ne transformăm în “victime” ale doliului şi nici în vedete ale lui. După trecerea în eternitate a unei persoane sfinte, doliul nici nu trebuie ţinut. Şi cine ştie care dintre cei care trec dincolo a fost sau nu un sfânt?…

Doliul si Rugăciunile pentru cei morţi

Există cel puţin patru motive ca să facem rugăciuni pentru cei morţi:

* sufletul este nemuritor

* în Biserică avem poruncă să ne rugăm unii pentru alţii

* iubirea pentru defuncţi nu încetează şi niciodată nu ştim starea de desăvârşire a sufletului după separarea de trup

* Biserica, Trup mistic al lui Hristos, cuprinde atât pe creştinii care sunt în viaţa aceasta, cât şi pe cei care au trecut dincolo.

La aceste motive se adaugă încredinţarea că Dumnezeu nu refuză nimic din ceea ce facem cu iubire faţă de aproapele.

Coliva şi pomenirile

Coliva cu care ne însoţim rugăciunile pentru cei adormiţi simbolizează trupul mortului, trupul care va învia: la fel cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să de-a rod, va trebui să fie îngropat, şi trupul omenesc va învia după ce a fost îngropat. Coliva este pregătită din grâu fiert şi îndulcit cu zahăr sau miere. Prin fierbere boabele de grâu se leagă unele de altele, simbolizând legătura dintre membri Bisericii. Legătura cu cel răposat prin coliva ce îi simbolizează trupul se afirmă ţinând farfuria cu colivă şi legănând-o în momentul cântării “Veşnica pomenire…”, apoi mâncând coliva. În Transilvania, colacul care se face la parastase are acelaşi rol ca şi coliva.

Faptele de milostenie îndreptate către semenii noştri, în numele celor defuncţi, fac ca iubirea noastră să se substituie insuficientei iubiri pe care aceştia au arătat-o faţă de semeni. De altfel, Hristos însuşi a substituit iubirea lui lipsei de iubire a oamenilor pentru Dumnezeu.

Nu împărţim haine săracilor şi nu le dăm de mâncare închipuindu-ne că în lumea cealaltă se vor îmbrăca sau vor mânca răposaţii, ci spre a implica în rugăciunea noastră pentru ei şi pe semenii noştri miluiţi în numele celor adormiţi. Astfel, rugăciunea devine mai puternică. Este recomandat ca beneficiarul faptei bune să spună realmente o rugăciune pentru defunct sau cel puţin să rostească: “Dumnezeu să-l odihnească pe adormitul robul său …(i se spune numele) în pace!” [NOTǍ vestitorul] – (se poate spune şi “Bogdaproste = să-ți primească Dumnezeu rugaciunea care însoțește pomana dată” sau “Dumnezeu să primească”)

Mai trebuie reţinut că esenţa pomenirii morţilor constă în rugăciune, şi nu în simpla comemorare (fie ea şi prin acte de caritate sau ospeţe bogate) a zilei morţii cuiva. Rugăciunea pentru morţi nu este făcută doar de preot, ci şi -mai ales- de cei care fac pomenirea. În calitatea pe care o are, preotul preia şi prezintă în faţa lui Dumnezeu rugăciunile celorlalţi, nu ofrandele. Ultimele au menirea să angajeze pe cât mai mulţi în rugăciunea pentru cel răposat.

Zile de pomenire

“Pomenirea morţilor”, doliul înseamnă, de fapt, rugăciune pentru morţi. Pentru morţi ca şi pentru vii ne putem ruga oricând, chiar şi în rugăciunile particulare pe care le facem zilnic. Slujba de pomenire a morţilor se numeşte parastas, de la grecescul parastatis, care înseamnă “aşezare lângă”, “mijlocire”; parastasul chiar asta e – o slujbă de mijlocire pentru cei morţi. Biserica a rânduit însă şi zile speciale de pomenire a morţilor. În unele dintre ele se fac pomeniri individuale (pentru fiecare răposat sau un grup restrâns), iar în altele se fac pomeniri generale (ale moşilor şi strămoşilor noştri).

Pomenirile individuale se fac în ziua a treia, a noua şi în a patruzecea zi după moarte; la trei luni, la şase luni, la nouă luni şi la un an; în ziua în care a avut loc moartea (sau în sâmbăta dinaintea zile decesului), până la şapte ani. Pomenirile pot continua şi după şapte ani, ori de câte ori dorim să le facem, reprezentând o formă de neuitare. Toate aceste soroace au un simbolism aparte care merită să fie cunoscut.

Sensul soroacelor de pomenire:

“Prima pomenire, la trei zile după moarte, care corespunde cu ziua înmormântării, când se face slujba de parastas şi binecuvântarea mesei, se face în numele Sfintei Treimi şi în nădejdea Învierii, aşa cum Hristos Mântuitorul a înviat din morţi a treia zi.

Pomenirea de nouă zile după moarte se face în cinstea celor nouă cete îngereşti sau a celor nouă cete de sfinţi către care ne rugăm să mijlocească pentru cel răposat.

Pomenirea la patruzeci de zile ne aminteşte de Înălţarea Domnului la cer, dorind ca şi sufletele celor răposaţi să se înalţe la cer. Pomenirile de trei, şase, nouă luni, au caracter trinitar, iar prin cea de la un an imităm pe creştinii primelor veacuri, care comemorau ziua morţilor şi a sfinţilor săvârşind Sfânta Liturghie şi amintind de viaţa şi de faptele lor, ziua morţii constituind pentru sfinţi naşterea lor la viaţa veşnică. Cât priveşte pomenirea de la şapte ani, ea are o semnificaţie simbolică, numărul şapte fiind număr sfânt, amintindu-ne de cele şapte zile ale creaţiei.”

Ziua din săptămâna consacrată pomenirii morţilor este sâmbăta.

Dacă soroacele de pomenire nu se întâmplă să cadă sâmbăta, în practică pomenirea se va face în sâmbăta care precedă sorocul respectiv. Nu este nici o nenorocire dacă pomenirea şi în sâmbăta imediat următoare sorocului.

Doliul si Zilele de pomenire generală a morţilor sunt: sâmbăta dinaintea lăsatului sec de carne (Moşii de iarnă), sâmbata dinaintea Rusaliilor (Moşii de vară), sâmbăta precedentă zilei de 8 noiembrie (Moşii de toamnă), ziua de 6 august, marţi după Duminica Tomii (Paştele blajinilor), Joia Înălţării (mai ales pentru eroi neamului), ca şi ziua hramului bisericii parohiale..

Nu se fac parastase: la praznicele împărăteşti şi ale Maicii Domnului (cu excepţia Înălţării sau dacă praznicul Maicii Domnului este hramul bisericii); în perioada de la 20 decembrie până la 7 ianuarie inclusiv; din Duminica lăsatului sec de carne până în sâmbăta a doua din Postul mare; din sâmbăta Floriilor până marţi după Duminica Tomii.

În unele regiuni din ţară există obiceiul ca, la şapte ani, răposatul să fie deshumat şi apoi reînhumat. Cu această ocazie, osemintele sunt stropite cu untdelemn şi vin. Nu se face o nouă slujbă de înmormântare, ci slujba parastasului.

Pomana

Pomenirea morţilor este însoţită de pomană –acte de caritate-, de unde şi cuvântul “pomenire”. Biserica nu impune norme privind săvârşirea actelor de caritate, aşa că nu impune nici pomana. Vechile obiceiuri (cele mai multe precreştine) legate de pomenirea morţilor nu au fost combătute de Biserică pentru că nu au afectat credinţa în nemurirea sufletului şi nici rugăciunile pentru cei răposaţi. De dorit ar fi ca rugăciunea să fie însoţită de pomană. Modul în care aceasta se face depinde de posibilităţile ficăruia.

De ce aprindem lumânările şi candelele?

Un element esenţial în cultul morţilor este şi lumânarea. Folosirea făcliilor în cult a fost o practică în religiile din spaţiul mediteranean în care s-a răspândit creştinismul. Acesta a preluat-o, în parte din motive practice: adunările creştinilor aveau loc noaptea, iar în primele trei secole în catacombe. Iluminatul se făcea cu ajutorul făcliilor confecţionate din ceară de albine, din grăsime de animale sau prin ardere în vase special amenajate a uleiului de măsline.

În aceste practici îşi au originea lumânările şi candelele de astăzi. Creştinii îşi luminau locul şi momentul rugăciunii pentru că, în calitatea lor de fii ai Luminii, nu puteau să se roage Luminii celei adevărate (Hristos) stând în întuneric. În religiile antice, focul a reprezentat un simbol al divinităţii. Nu focul ca atare este cinstit de creştini, ci focul ca lumină, lumina fiind simbolul lui Hristos.

După perioada persecuţiilor, când au putut să-şi construiască biserici, creştinii au folosit candele şi lumânări pentru a ilumina şi împodobi, dar “şi ca să nu uite acele zile în care au fost persecutaţi” (K. Kalinikos, O Christianikos naos kai ta telounta en avto, ed. a IV-a, Atena, 1969).

Cum în perioada persecuţiilor au existat mulţi martiri, iar bisericile se clădeau pe mormintele lor, aprinsul lumânărilor şi al candelelor se făcea în amintirea celor răposaţi.

Pentru că erau alcătuite din ceara albinelor şi din grăsimea animalelor, produse ale ostenelii omului, făcliile (lumânări sau candele) erau socotite totodata jertfe nesângeroase aduse lui Dumnezeu împreună cu rugăciunile. Astăzi aprindem candele şi lumânări acasă sau în biserică, la icoane, ca semn de cinstire a Sfinţilor reprezentaţi. Aprindem lumânări când ne facem rugăciunile, ca să le însoţim de mici jertfe nesângeroase. Aprindem lumânări cinstind memoria celor plecaţi dintre noi. Pe de altă parte, făclia aprinsă lângă tine în momentul rugăciunii creează, psihologic vorbind, o atmosferă prielnică stării de rugăciune.

Înhumare sau incinerare?

Incinerarea a fost şi este practicată în Extremul Orient, unde religiile şi culturile respective nu dau nici o valoare trupului. În bazinul mediteraneean s-a practicat înhumarea, ba mai mult, îmbălsămarea. Considerând trupul drept “templu al Duhului Sfânt”, creştinismul nu a acceptat distrugerea sa brutală, recurgând la un procedeu prin intermediul căruia trupul se descompune în mod firesc, în pământul din care a fost creat. După Revoluţia Franceză (1789), incinerarea a început să fie practicată şi de unii creştinii din Apus, extinzându-se pe măsură ce a scăzut respectul faţă de trup şi de semnificaţiile lui duhovniceşti.

Incinerarea a apărut şi la noi, la sfârşitul secolului XX. Biserica s-a pronunţat împotriva acestei practici încă din 1928 şi 1933, interzicând preoţilor să săvârşească slujba de înmormântare celor care urmează să fie incineraţi, precum şi rugăciunile de pomenire. Incinerarea este una din formele prin care se afirmă necredinţa şi lipsa de respect faţă de tradiţia şi viaţa Bisericii, ca şi faţă de uimitoarea structură de elemente chimice în care ne-a creat Dumnezeu: trupul omenesc. Slujba săvârşită de un preot caterisit – la crematoriu, sau în altă parte – are aceeaşi valoare ca ordinul unui general destituit din funcţie.

Poate fi înmormântat creştineşte un sinucigaş?

Sinuciderea este cel mai mare păcat. Sinucigaşul se substituie lui Dumnezeu, dispunând de ceea ce nu-i aparţine: viaţa. Cel care ne dă şi ne ridică viaţa este numai Dumnezeu, Creatorul ei. Biserica interzice săvârşirea slujbei înmormântării celor care s-au sinucis, îngăduind doar săvârşirea unei slujbe sumare, la cimitir. În situaţia în care se constată că persoana care şi-a luat viaţa nu mai era, în acel moment, în deplinătatea facultăţilor sale mintale, se îngăduie săvârşirea slujbei înmormântării cu toată sobrietatea şi consternarea adecvate situaţiei şi cu reală compasiune atât pentru sinucigaş, cât şi pentru cei rămaşi în urmă.

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here