Unde se spun poveşti în casă, acolo-i Dumnezeu

0
339
Povestitorul este cel care duce pe umerii lui, toata viata, un har primit de sus. Nu e usor sa te opresti din drum, sa-i privesti pe toti oamenii care vin sa te asculte în ochi, cu seriozitate si sa-i atingi cu vorbele tale. Daca Dumnezeu Îti harazeste întâlnirea cu un povestitor e semn ca ai facut macar o fapta buna în viata ta.

Doina Fodor LavricNe-am trezit într-o buna zi ca ne stim, ne cunoastem, suntem prietene, functionam pe aceeasi lungime de unda. O ascultasem cântând la cobza si ma întrebam cine este aceasta femeie de o blândete iesita din comun, care glasuieste într-o limba de o dulceata nemaivazuta. Apoi am aflat. Se numea Doina Fodor Lavric, era din Lisna, la jumatatea distantei dintre Dorohoi si Darabani.

Venise la Bucuresti îndemnata de Grigore Lese, pentru ca muzica pe care o cânta si povestile pe care le poarta cu sine se cereau împartasite. Cu rabdare îndelunga, Doina Fodor Lavric a cules texte, povesti, cântece, le-a daruit din fiinta sa slefuindu-le si au ajuns la stralucirea unui album numit „Poveste din Bucovina”. Discul are o fraza generica, oarecum prevestitoare pentru cel care alege sa-l asculte: “Unde se spun povesti în casa, acolo-i Dumnezeu”.

Doina Fodor Lavric a cules multe povesti de la oameni, batând satele, mai ales cât a fost profesoara de limba româna.

Doina Fodor Lavric a predat vreme de 27 de ani, facând naveta de la Suceava, în satele din jur, mergând uneori pe jos, cale lunga. A învatat sa cânte la cobza, de la un cobzar batrân, Nicolae Pasni­cut. Nu întâmplator, viata a ales ca destinul sau sa se împleteasca frumos cu al maestrului Virgiliu Parghel, purtator de povesti la rândul sau. Discutia cu Doina Fodor Lavric a luminat colturile sufletului meu aidoma bunicii mele (nascuta în Bucovina) care mereu ma linistea, spunându-mi ca totul va fi bine. În ceea ce ma priveste, întâlnirea cu Doina a fost semnul ca am facut ceva bun în aceasta viata si am fost rasplatita.

Te-am cunoscut de curând, într-un context care m-a impresionat. Ce este pentru tine credinta, Doina?

Toata viaţa am tot facut planuri, m-am zbătut, m-am încrâncenat, am căzut, m-am ridicat şi iar am luat-o de la capăt, de nenumărate ori… şi nu ma refer la lucrul în sine, realizat cu răbdare, cizelat cu migală, dus la capat cu efort, cu îndărătnicie – rareori mi-a ieşit ceva din prima, ma gândesc la momentele când credeam ca eu sunt marele arhitect al vieţii mele, ca pot hotărî, stăpâni, preveni ceea ce mi se întâmplă mie ori alor mei…

Am descoperit destul de târziu ca mult mai eficient este sa te aşezi, calm, pe firul apei : Dă-mi, Doamne, ce-i vrea Tu, că poate eu nu ştiu ce-ţi cer… Credinţa… a venit spre mine treptat şi amestecată cu un fel de rânduială magică, povestitoare, pe care am şi vazut-o înfaptuindu-se sub ochii mei : Nu poţi face luni ce faci Duminica şi nici în mai ce faci in septembrie… Rostul limpezeşte zilele omului… Masa s-o pui sub icoana, la rasarit. S-o acoperi cu-n ştergar alb şi pe ea sa pui pâine şi sare, sa nu steie goala. Carafa deşarta pe masa sa nu pui, ca nu-i a bine. Când te-aşezi la masa, îţi speli mâinile şi-ţi faci Sfânta Cruce, şi când te pui la masa, şi când te scoli!

Când îţi intra cineva în casa şi tu manânci, îl pui la masa, chiar daca el îţi spune: – Ospataţi sanatoşi, ca noi am ospatat!

Îi pui dinainte sa manânce şi gata. Sa fii cumpatat la masa, sa nu manânci mult, ca-i pacat! Fata mare daca eşti, sa nu manânci mult, ca-ţi manânci norocul şi te mariţi greu! Duminica şi-n zilele de sarbatoare sa nu manânci nimica pâna-n amiaza, ca slujeşte popa în biserica… Sa nu te prinda Joia Mare cu stativele-n casa ori cu caierul neispravit… La rascruce se-ntâmpla cele mai mari nenorociri, pradaciuni şi omoruri. Daca oamenii nu-s cu prevedere şi nu ridica troiţe şi rugi lui Dumnezeu, diavolul pune stapânire pe ele şi face hanuri şi crâşme. şi-atuncea rascrucea-i a lui!… O sama de lucruri îs oprite : sa nu dracui pamântul , ca-n el îi intra, când ţi-a veni sfârşitul. Cine sparge hotarele şi ia pamânt de la altul , îi mare pacat!

Pe lumea cealalta a duce-n spinare pamântul luat cu de-a hapca… Sâmbata, bunica pregatea ceva copt pentru ca, a doua zi, Duminica, sa duca la biserica, se îmbracau frumos, şi ea, şi bunicul… Înaintea Postului Mare, fierbea toate vasele cu leşie, toata bucataria, inclusiv clanţa uşii erau bine spalate, curaţate… Cu ea am fost, în copilarie, la spovedit, la împartaşit… Ea m-a învaţat Înger, îngeraşul meu, Tatal nostru…

lavric_1

Imagine din spectacolul Poveste din Bucovina cu Doina Fodor Lavric şi actorii Ana Pepine, Paul Cimpoieru; foto – Valentin Moscaliuc

Si astazi, care e cea mai frumoasa rugaciune pe care o porţi în sufletul tau?

Cea mai frumoasa, pe care mi-o amintesc eu, este o rugaciune de invocare, de binecuvântare pe care cel mai vârstnic om din casa o spune la începutul mesei de sarbatoare : Cruce-n casa, cruce-n masa,/ Cruce-n patru colţuri din casa,/ Maica Sfânta la fereastra,/ Dumnezeu cu noi la masa, / Amin! Între timp, mai bine-zis, în ultimul timp, am aflat altele, o mulţime, cartea religioasa nu mai e prohibita, multe rugaciuni circula pe internet, pe câteva le-am transcris pe coli scumpe de desen, Virgil a desenat chipul Sfântului Efrem Sirul, au ieşit câteva minunate colaje pe care le-am daruit prietenilor înaintea Sfintelor Sarbatori.

Cel mai des, spun Tatal nostru… Aveam 5 ani (în 1960) şi mergeam în fiecare zi cu mama la şcoala. Mama era învaţatoare şi avea în anul acela clasa I.

Într-o zi, în timpul recreaţiei, am luat-o, în mare secret, pe o eleva dintr-a VII-a ( tatal meu, Vasile Fodor, avea ore la cei mari), am mers cu ea în spateleşcolii şi i-am spus ca ştiu o poezie frumoasa, dar o rog sa fie secretul nostru pentru ca bunica m-a avertizat sa n-o spun la şcoala… şi i-am „recitat” Tatal nostru! Mama, biata, fusese exmatriculata în clasa a X-a de liceu pentru ca bunicul era „chiabur”.

A reuşit sa se reînscrie la şcoala Pedagogica din Cernauţi mutata temporar la Gura Humorului. La finalul celor patru ani, iscusinţa directoarei Mihalaş, pe care mama toata viaţa a pomenit-o, a strecurat-o printre ceilaţi colegi care-şi dadeau examenul de absolvire. A fost repartizata în cel mai de nord punct al ţarii, ramasese fiica unui duşman al poporului… Asta era şcoala, cu Dumnezeu izgonit dintre noi…

Acasa erau poveştile bunicii cu Dumnezeu plimbându-se prin sat şi probând bunatatea şi marinimia oamenilor cerându-le adapost şi ceva de mâncare.

De fapt, nu erau poveşti, ci povestiri, pentru ca bunica mea credea în ele cu toata fiinţa ei! Odata, Dumnezeu a botezat copilul unuia din sat şi l-a chemat apoi şi pe cumatru-sau pâna la El, în cer. Si, uitându-se omul prin podele, vede pe unul furând de la o vadana şi repede ia tunul şi-l trasneşte! – Ce-ai facut, întreaba Dumnezeu? – D-apoi, ca nu m-am putut rabda… – Da eu câte vad şi rabd, îi zice Dumnezeu…

Poveştile acestea eu le-am întâlnit mai apoi în culegerile facute de alţii (Tudor Pamfile, Elena Niculiţa-Voronca, Simion Florea Marian, Antoaneta Oltean) şi de mine, o viaţa de om, peste 30 de ani, de la lele Ghenţa, lele Dafina, lele Domnica Piersic… Am un depozit impresionant şi le folosesc acum în spectacole, unde povestesc şi cânt…

Dupa ce Dumnezeu o rânduit la toate felurile de vietaţi rosturile ce avea sa le aiba în lume, o venit şi pamântul la rând şi Dumnezeu i-o spus aşa: Tu, pamântule, sa faci bine sa hraneşti cu ierburile tale mirositoare şi cu pomii tai roditori toate vietaţile, toate dobitoacele şi pe toţi oamenii! Când o auzit pamântul aiasta porunca Dumnezeiasca, s-o cutremurat de spaima; faţa lui neteda ca-n palma s-o facut toata numai munţi şi vai! – Doamne, o-nceput a se tângui pamântul, ma prind sa hranesc toate dobitoacele lumii, dar nu ma prind sa hranesc pe om! Ca omul, rânduit de tine stapân peste toate cele, n-a mai vrea sa ma lucreze; n-a mai vrea sa ma grijeasca, a aştepta sa-i dau eu de-a gata totul, mura-n gura!

Da, Dumnezeu e mai îngaduitor decât suntem noi, oamenii, unii cu alţii. Este toleranţa masura înţelepciunii?

Toleranţa e un concept care conţine în el o mare cantitate de agresivitate. A tolera însemna a îngadui un lucru nepermis, a trece cu vederea, a admite, a suporta… Adica eu te suport pe tine care stai aici, lânga mine, dar n-ai acest drept… Si de aici tot felul de rasisme, naţionalisme… Mi-am mai amintit o poveste… Sa va spun eu cum pornesc razboaiele.

Cutare împarat îi lacom ca un lup. Are pamânturi, dar vrea sa mai aiba. Cauta nod în papura vecinului; porneşte cu oaste multa; porunceşte sa se faca slujbe în biserici, ca sa-i ajute Dumnezeu – ca şi cum L-ar lua şi pe El partaş la hoţie -; face poduri peste ape, pune tunuri pe deal ca sa urle; ucide-n dreapta şi-n stânga, ca sa pazeasca, pasamite, neştirbita, cinstea ţarii… Si zic: unde-s înţelepţii cu inima curata, sa puie capat trufiilor omeneşti? În ceea ce priveşte înţelepciunea… Hai sa nu vorbesc de înţelepciunea altora, ci despre neînţelepciunea mea… Seara, când ma aşez în pat, înainte de a închide ochii, îmi vin în minte o gramada de acţiuni, fapte, gânduri neînţelepte de peste zi… Si dimineaţa… o iau de la capat…

Loreta Popa

loreta