Doar un singur drum conduce spre cunoaşterea Adevărului: dragostea

0
614

drumConştiinţa umană este un dar al lui Dumnezeu. Ea este atât de tainică şi enigmatică în realitatea şi nemijlocirea ei încât numai Dumnezeu i-o putea dărui omului. În structura sa cea mai intimă, conştiinţa umană este conştiinţa de Dumnezeu, fiindcă în esenţă conştiinţa i-a fost dăruită omului ca un dar dumnezeiesc. Omul n-ar fi putut avea o conştiinţă de sine dacă aceasta nu i-ar fi fost dăruită de Dumnezeu.

Adevărata şi reala cunoaştere de Dumnezeu şi de sine este dobândită de către om doar pe calea adevăratei iubiri. Iubindu-L pe Dumnezeu, omul ştie că sufletul său este asemănător lui Hristos şi nemuritor. Experierea iubirii ca metodă de a dobândi cunoaşterea de Dumnezeu se află într-una dintre Evanghelii, pe care Dumnezeu-omul a dăruit-o neamului omenesc. Folosind această metodă, omul îl află repede pe Dumnezeu şi îşi descoperă şi propriul său eu. Aflându-se pe calea urii, omul Îl pierde uşor pe Dumnezeu, precum şi propriul său eu. După ce a fost introdusă şi folosită de către Dumnezeu-omul Hristos, această metodă a devenit şi a rămas metoda precisă a gnoseologiei ortodoxe.

În Dumnezeu-omul Hristos, există ceva incomparabil mai mare decât Adevărul, Bunătatea, Frumosul. El Însuşi este toate acestea într-un sens absolut şi, în acelaşi timp, ceva mult mai măreţ decât acestea. Orice bine există pentru sufletul omenesc, Hristos îl atrage spre Sine cu invincibilul Său magnet al iubirii. El îi dăruieşte sufletului omenesc ceea ce nici măcar Adevărul absolut nu îi poate dărui, nici Bunătatea absolută şi nici Frumosul absolut nu îi pot dărui vreodată prin ele însele.

Doar un singur drum conduce spre cunoaşterea Adevărului: dragostea. Dobândind dragostea, care este Dumnezeu Însuşi, omul se uneşte într-adevăr cu Dumnezeu şi în acest mod se apropie de cunoaşterea reală a Adevărului Veşnic. Dragostea îl umple pe om cu Dumnezeu. În măsura în care omul se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu, omul ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu. Plin de Dumnezeu, omul este luminat, sfinţit, îndumnezeit, şi în acest fel ajunge la adevărata cunoaştere de Dumnezeu prin acceptarea şi practicarea celei dintâi şi mari porunci (II Petru 1, 4). Dumnezeiasca energie a dragostei îl îndreaptă pe om pe calea îndumnezeirii: ea îi îndumnezeieşte inima, sufletul, voinţa şi tot ceea ce este omenesc; el trăieşte prin Dumnezeu, simte prin Dumnezeu, gândeşte prin Dumnezeu, nădăjduind prin Dumnezeu. Pe lângă aceasta, taina lui Dumnezeu Îl revelează pe Sfântul Duh omului fiindcă „cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 11). Sfântul Duh este „duhul dragostei” şi „duhul înţelepciunii şi al prevederii”, adică Duhul cunoaşterii.

Dumnezeu-omul a făcut ca dragostea să fie esenţa şi metoda cunoaşterii lui Dumnezeu şi a cunoaşterii omului. Aceasta este principala forţă creatoare din care este format Noul Testament. Taina minunatei Persoane a lui Hristos se află înlăuntrul iubirii. Taina gnoseologiei evanghelice se află în Iubire. Iubirea divino-umană este calea cea nouă către cunoaştere. Porunca sa imperativă este: iubeşte pentru a cunoaşte. Adevărata cunoaştere a oricărui lucru depinde de Iubire, se naşte înlăuntrul Iubirii, creşte prin Iubire şi ajunge la desăvârşire prin Iubire. Iubesc, deci ştiu, cunosc. Cunoaşterea este consecinţa Iubirii. Întreaga filosofie a cunoaşterii este cuprinsă în întreaga filosofie a Iubirii. Numai dacă omul iubeşte cu o Dragoste hristică, devine el cu adevărat filosof şi numai atunci cunoaşte el cu adevărat taina vieţii şi a lumii. Prin Dragoste, Dumnezeu e Dumnezeu, aşa cum, prin Dragoste, omul este om.

Creştinul condus de Hristos către tainele lumii lui Dumnezeu, vede Logosul şi raţiunile universului, precum şi orice creatură ca venind din mintea Creatorului. Când este oglindită în oglinda sufletului unei astfel de personalităţi, creaţia bolnavă şi coruptă se înalţă spre o frumuseţe şi o desăvârşire responsabilă. Înlăuntrul sufletului hristofor este revelată taina ultimă a creaţiei, fiindcă este alături de creaţie şi o iubeşte. Cel iubit îşi revelează întotdeauna taina sa celui de care este iubit. Personalitatea hristoforă observă creaţia şi natura nu ca un prădător sălbatic care trebuie cu cruzime să-şi dobândească prada, ci o priveşte ca pe o creatură vulnerabilă faţă de care trebuie să-şi arate mila, compasiunea şi dragostea. Pentru o personalitate hristică, creaţia nu este doar o simplă materie fără suflet faţă de care noi trebuie să ne purtăm cu cruzime şi îndrăzneală, exploatând-o, ci este o taină de nepreţuit a lui Dumnezeu faţă de care trebuie să dovedim milă şi compasiune prin rugăciune şi dragoste. „Iubeşte orice creatură a lui Dumnezeu”, spune Dostoievski, „precum şi toate creaturile laolaltă şi orice firimitură. Iubeşte animalele, iubeşte plantele, iubeşte orice creatură. Dacă iubeşti orice creatură, vei începe să înţelegi orice lucru cândva, şi atunci fără efort vei începe să înţelegi din ce în ce mai mult în fiecare zi” (Dostoievski, Fraţii Karamazov).

Dostoievski, Părintele Iustin Popovici

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here