”Doamne, om nu am…”

0
289
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

iubirea_lui_dumnezeu_0Doamne, om nu am… – Jurnal Spiritual. Am ascultat cu toţii pericopa evanghelică în care ni se relatează despre vindecarea minunată a unui slăbănog, care era bolnav de 38 de ani. Cred că o pericopă mai potrivită cu acest moment în care ne aflăm nu se putea găsi, chiar dacă ne-am fi străduit să găsim o asemenea pericopă care să se potrivească acestui moment legat de sfinţirea unei noi biserici.

În primul rând, orice biserică este un adevărat lac Vitezda, pentru că aici – aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur – mulţi bolnavi sufleteşte şi trupeşte îşi găsesc vindecarea. Faptul că Sfântul Ioan Evanghelistul spune că Mântuitorul S-a „suit la Ierusalim” într-o zi de sărbătoare, ne sugerează înălţarea noastră sufletească, pe care o realizăm ori de câte ori intrăm într-o biserică.

Pentru că în biserică are loc întâlnirea credinciosului cu Dumnezeu nu putem să nu o considerăm acest loc ca fiind acela în care se întâmplă acea „minune străină” de care vorbeşte Talasie Libianul: „Dumnezeu este pe pământ şi omul în ceruri”.

Ne sunt cunoscute cuvintele prin care delegaţii ţarului Vladimir, asistând la săvârşirea Sfintei Liturghii în Catedrala „Sf. Sofia” din Constantinopol „au declarat că au văzut cerul coborând pe pământ”; nu era o exagerare, pentru că în biserică, la fiecare Sfântă Liturghie, „cerurile se deschid şi splendorile lui Dumnezeu se arată”. De fapt, ce înseamnă îndemnul cântării Heruvicului: „Toată grija cea lumească să o lepădăm”?
Dacă lui Moise i S-a arătat Dumnezeu pe muntele Horeb, avertizându-l să nu calce pe locul unde era rugul cel aprins până ce nu-şi va scoate „încălţămintele din picioare” (Ieşirea 3, 5), ca semn al dezlegării sale de legăturile pământeşti, oare cu cât mai mult se cade credinciosului a se elibera de legăturile pământeşti atunci când intră în biserică?

Iată o întrebare, la care încercarea de a răspunde ne prilejuieşte o binevenită meditaţie privind sfinţenia bisericii şi felul în care ne pregătim pentru a păşi în acest loc sfânt.

De la început trebuie să spunem că biserica este locul de întâlnire între noi şi Dumnezeu, nu pentru că Dumnezeu n-ar putea săvârşi această întâlnire şi în alte moduri, ci pentru că a fost rânduită să fie un adevărat spaţiu sacru pentru neputinţele noastre. Fiind fiinţe mărginite, care suntem condiţionate de spaţiu şi de timp, avem nevoie ca într-un anumit loc şi la anumite soroace să ne întâlnim cu Dumnezeu. Bineînţeles, pregătindu-ne şi străduindu-ne să participăm cu toată fiinţa la aceste întâlniri. în acest sens, Biserica – nu numai ca locaş de închinare – este numită a fi „piatra cea din capul unghiului”. Şi asta pentru că – o spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – aşa cum „unghiul face prin sine legătura dintre două ziduri, la fel Biserica lui Dumnezeu face unirea a două popoare, a celui dintre neamuri şi a celui di&tre iudei. Şi această unire are ca legătură pe Hristos.

Aceasta a zidit turnurile din Ierusalim, adică a înălţat ca nişte întărituri, în locul unde se vedea pacea, cele dintâi cuvinte (raţiuni) dumnezeieşti şi de nedărâmat ale dogmelor despre dumnezeire.

Iar la poarta unghiului a înălţat cuvintele (noţiunile) dogmelor despre întrupare!”
Din aceste sublinieri ale Sfântului Maxim Mărturisitorul înţelegem că Biserica este „dărâmarea” unor ziduri, care înainte de Hristos separau pe oameni de Dumnezeu, dar şi neamurile între ele. Şi asta pentru că Biserica este cea în care unirea deplină este trăită aievea. Aceasta fiind prima tămăduire pe care omul o dobândeşte în Biserică: Din înstrăinat de Dumnezeu el devine casnic al sfinţilor, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2,19).
În al doilea rând, Biserica este un loc al descoperirilor lui Dumnezeu, pentru că adevărul lui Dumnezeu nu se poate trăi în afara comuniunii de iubire.

Iar Biserica este locul în care mărturiile iubirii dumnezeieşti îi îndeamnă pe toţi credincioşii să se împărtăşească din aceste mărturii; totodată, îi îndeamnă pe cei mai tari ca să-i ajute pe cei mai slabi, după cum ne îndeamnă şi apostolul.

Aşadar, în Biserică cei slabi se întăresc, iar cei tari devin generoşi, aplecaţi spre durerile şi lipsurile celor din jurul lor. Şi asta pentru că – aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur – nicăieri ca în Biserică nu pot fi înţelese cuvintele pe care le rostim în rugăciunea Tatăl nostru: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.
În Biserică oamenii înţeleg să nu mai alerge după avuţii străine; cei care le au să nu se lase stăpâniţi de ele, iar cei care sunt săraci să nu-şi aducă nici o primejdie sufletului lor pentru aceasta. Şi cel bogat şi cel sărac este îndemnat să caute bogăţia lui Dumnezeu, care nu ne înstrăinează – ca cea materială – de chemarea de a ne face moştenitorii împărăţiei cerurilor.

De fapt, în Biserică şi cel bogat şi cel sărac înţelege să nu se lase ademenit de vrăjmaşul – „tâlhar stăpân pe avuţii străine”, cum îl numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Iată că în Biserică, în acest înţeles, nu mai este nici o deosebire între cer şi pământ. Pentru că dacă bogăţia deosebeşte pe bogat de sărac, iată că în Biserică o asemenea deosebire nu mai există, pentru că avuţiile oferite oamenilor sunt de natură spirituală.
Dar în Biserică – aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – dispar deosebirile dintre bărbat şi femeie, întrucât Mântuitorul „a eliberat în amândoi raţiunea firii de caracteristicile crescute din patimi”. Iată că în biserică dispar şi. deosebirile exterioare – avuţia, rangul, neamul -, dar şi cele interioare, adică acea sfâşiere a comuniunii ontologice dintre bărbat şi femeie. De aceea, nicăieri nu ne putem ruga ca în biserică – locaş de rugăciune şi comunitate creştină -motiv pentru care orice biserică este numită a fi o adevărată cetate a rugăciunii.

Şi iată că în această zi am sfinţit încă o cetate a rugăciunii, în care – prin Sfânta Liturghie – a coborât însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Dacă alţi slăbănogi aveau prieteni care se oferiseră să-i ajute, observăm aceasta de la Vitezda a trebuit să aştepte timp îndelungat. Am spune că a aşteptat o viaţă de om. Căci 38 de ani este o viaţă de om; înseamnă mai mult decât o generaţie biologică. Dar cum să înţelegem dorinţa lui de a se vindeca – pentru că nu întâmplător îl întreabă Mântuitorul: „Voieşti să te faci sănătos” (Ioan 5, 6) – şi răbdarea lui care l-a făcut să aştepte atâta timp, însoţite fiind de acea lipsă de prieteni pe care o declară el însuşi: „Doamne, nu am om, ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa” (Ioan 5, 7).
Nu cred că putem găsi alt răspuns acestei întrebări decât acela că numai în biserică putem să ne dăm seama de singurătatea în care ne aflăm, atunci când suntem departe de Hristos.

A conştientiza acest lucru este de fapt un prim pas spre vindecare, pentru că odată ce cunoşti diagnosticul suferinţei nu-i greu să găseşti şi tratamentul adecvat.

Aşadar, iată atâtea motive ca şi noi – asemenea acestui slăbănog – să nu pregetăm niciodată a alerga la acest spital duhovnicesc, care este biserica. Faptul că acum în ţara noastră se construiesc atâtea biserici este dătător de speranţă că însănătoşirea – atât de necesară în acest pământ dobrogean al suferinţelor, de care au avut parte mii de fii ai neamului nostru, fie la Canal, fie în Deltă, fie în Balta Mare a Brăilei sau la Capul Midia -nu va întârzia să aducă linişte duhovnicească sufletelor însetate de credinţa în Dumnezeu. Dar să nu uităm şi un alt lucru: Mulţimea bisericilor – peste 1.200 – care se construiesc sau s-au construit în România în aceşti 17 ani arată că sunt multe şi mari păcate ce apasă sufletele fiilor acestui neam.

De aceea, să alergăm la aceste cetăţi ale rugăciunii în care să căutăm leacul vindecător cu speranţa că vom găsi vindecarea rănilor noastre.

Şi odată cu noi să ne aducem şi copiii, învăţându-i de mici tainele credinţei şi împlinind îndemnul Mântuitorului, Care ne spune: să-i purtăm pe copiii noştri pe căile sfinte; învăţaţi fiind de mici cu asemenea pelerinaje la cetăţile de rugăciune – bisericile, vor avea şi ajutorul lui Dumnezeu, şi răbdarea credinţei, şi trăirea care să-i facă a avea încredere unii în alţii încă de la această fragedă vârstă.

Atunci când, aceşti copii – care învaţă Religia în şcoală şi deprind de mici comportamentul creştin – vor ajunge demnitari politici, slujitori ai Bisericii şi reprezentanţi ai acestui neam în diferite instituţii europene sau internaţionale, cu siguranţă vor fi şi autentici mărturisitori ai Ortodoxiei noastre străbune.

Să ne ajute Dumnezeu a ne creşte astfel copiii. Spre binecuvântarea căminelor noastre. Spre afirmarea valorilor credinţei. Spre o societate în care valorile religioase sunt respectate şi trăite. Spre o redescoperire a valorilor tradiţionale ale statului nostru românesc, cu care – integrându-ne în Europa – să aducem un suflu evanghelic lumii de astăzi.

Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Doamne, învaţă-ne să ne rugăm.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here