”Doamne, arată nouă pe Tatăl”

inima_0În pericopa evanghelică de la Ioan 14, 1-11 ni se redă setea omului după Dumnezeu, sete pe care nu o poate potoli nimic altceva decât „vederea” lui Dumnezeu.

Doamne, arată nouă pe Tatăl – Jurnal Spiritual – din aceasta înţelegem că omul, în structura sa ontologică, are o dimensiune căutătoare, care-l face să fie neobosit în a afla răspuns întrebărilor sale; aceasta îl face să nu se mulţumească niciodată cu o cunoaştere a lucrurilor finite. Aşa cum spuneau şi vechii greci, omul se simte chemat să îl cunoască pe Cel necuprins cu mintea, despre Care Sfântul Vasile cel Mare, încercând să explice crearea lumii – care este ea însăşi de necuprins – nu se poate să nu constate că nu poate fi gândit şi nici cuprins în cuvinte: „Iar marele Vasile zice” – spun Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol – că „razele frumuseţii dumnezeieşti sunt cu desăvârşire negrăite şi nepovestite.

Nu le poate înfăţişa un cuvânt, nu le poate primi vreo ureche.

Fie că ai vorbi de razele luceafărului, fie de strălucirea lunii, fie de lumina soarelui, toate sunt neputincioase să se asemene cu slava aceea şi sunt cu mult mai prejos faţă de lumina dumnezeiască, decât noaptea adâncă şi fără lună faţă de amiaza cea mai curată. Această frumuseţe nu poate fi văzută de ochi trupeşti. Ea poate fi cugetată numai de suflet şi de minte.” Aşadar, iată că dorinţa ucenicilor lui Iisus de a vedea pe Tatăl, confirmă această sete a omului de a cunoaşte pe Dumnezeu, de a-L vedea. Adică de a trece dincolo de simpla cugetare, pe care omul o poartă în suflet şi în minte.
Şi ce se întâmplă cu această căutare a ucenicilor de a-L vedea pe Tatăl? Le este refuzată? Nicidecum. Pentru că Iisus le spune: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut şi pe Tatăl.”

Însă, adăugarea pe care Hristos o face – „credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea” (Ioan 14,8 şi 11) – ne încredinţează de faptul că, pe de o parte afirmaţia lui Iisus este primită cu nedumerire, iar pe de altă parte că fiinţa umană – după căderea lui Adam -nu mai poate cunoaşte pe Dumnezeu în mod nemijlocit.

Cunoașterea lui Dumnezeu din partea omului este mijlocită de Fiul Său şi de lucrările pe care Fiul – prin Duhul Sfânt – le face prezente în lume prin mijlocirea Bisericii Sale. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu a venit să ne ajute să facem diferenţa între neştiinţa răutăţii şi răutatea neştiinţei.
În timp ce, prima – neştiinţa răutăţii – este ştiinţa sfinţilor, cea de-a doua este trăsătura specifică tuturor celor care moştenesc păcatul lui Adam, cum spune şi Sfântul Antonie cel Mare: „Recunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi o nebunie a sufletului. Căci răul se naşte din neştiinţă. Iar binele, care mântuieşte sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu.” Adică sufletul omenesc nu poate cunoaşte pe Dumnezeu fără a lepăda întunericul şi răutatea păcatului. Dar această înţelegere omul n-a putut-o avea atât de clară, până la venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Şi asta pentru că între om și Dumnezeu s-a interpus această neştiinţă răutăcioasă a păcătosului, această frică a omului, care -în loc să-l apropie pe om de Dumnezeu – îl face să se depărteze ca de un foc nimicitor.

Iată ce spune în această privinţă Sfântul Nichifor din singurătate: „Dumnezeu se arată minţii în inimă, la început curăţind pe cel care-L iubeşte, cum spune Ioan Scărarul, ca un foc, apoi umplându-i mintea de strălucire ca o lumină şi dându-i formă dumnezeiască”. Or, prin Hristos acest foc al prezenţei dumnezeieşti s-a arătat a fi nu unul ucigător, ci unul sfinţitor sau restaurator, cum spune Părintele Dumitru Stăniloae. La acest foc se referea Mântuitorul nostru Iisus Hristos, atunci când zicea: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprinşi” (Luca 12,49).

Oare ucenicii, atunci când cereau să-L vadă pe Tatăl, se gândeau la acest foc curăţitor pe care l-a adus Hristos lumii? Iată o întrebare la care aş dori să-i găsim răspunsul lămuritor pentru noi cei de astăzi, care fiind cuprinşi de logica laodiceană – „nici rece, nici fierbinte” (Apocalipsa 3, 15) – ne arătăm indiferenţi de descoperirile de foc făcute lumii de Hristos – Fiul lui Dumnezeu.

Indiferentismul nostru religios nu-şi are logică nici în căutarea ontologică a lui Dumnezeu de raţiunea de a fi sau o argumentare către inima omului, nici în neputinţa păcatului care-l face pe om să aibă o cunoaştere mijlocită a lucrurilor dumnezeieşti; mai mult, el nu-şi are raţiunea de a fi nici în însăşi logica creaţiei, pentru că toate îl îndeamnă pe om spre Dumnezeu. Acestea sunt motivele pentru care o asemenea întrebare în situaţia de promovare a necredinţei în modernism şi postmodernism – cum spune Olivier Clement – nu poate fi ocolită; cu atât mai mult, răspunsul pe care ni-l dă Sfânta Evanghelie la această întrebare. Oare indiferentismul religios să fie cu adevărat motivat tocmai de neputinţa omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu? Nicidecum.

A accepta această teză ar însemna să fim ori nihilişti, ori agnostici; faze pe care filosofía le-a încercat, în decursul istoriei gândirii umane, dar şi în privinţa negării existenţei lui Dumnezeu ca în modernism, fapt pentru care aceste manifestări nu pot constitui nişte etape logice sau fireşti ale procesului de cunoaştere a lui Dumnezeu.

Şi asta pentru că pe Dumnezeu nu-L cunoaştem doar cu intelectul, ci cu întreaga fiinţă, adică în plinătatea vieţii noastre.

Ucenicii doreau să vadă pe Tatăl, însă pentru o asemenea vedere era nevoie ca ei înşişi să fie – cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul – restauraţi; apoi, „a vedea” pe Dumnezeu este a schimba pământul cu cerul, pentru că oricât ar fi de strălucitor pământul nu poate întrece în slavă cerul. Şi, în sfârşit, pentru a-L „vedea” pe Dumnezeu întregul lor trup trebuia să se transforme în vedere. Bineînţeles, că şi trupul – nu numai sufletul – este chemat să participe la vederea duhovnicească a lui Dumnezeu. Altfel cum am înţelege ceea ce spunea Fericitul Augustin: Cel care nu se înduhovniceşte până şi în trupul său, devine trupesc până în cele mai ascunse cute ale sufletului său. însă asta nu puteau ucenicii să înţeleagă înainte de învierea Mântuitorului.

Acesta este şi motivul pentru care abia după învierea Domnului, după înălţarea Sa la cer şi mai ales după Pogorârea Sfântului Duh au putut să spună ca şi Sfântul Ioan Evanghelistul: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii; şi viaţa S-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim viaţa de veci care era la Tatăl şi s-a arătat nouă.”

Aceea „vă vestim şi vouă ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (I Ioan 1, 1-3). Despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos Sfântul Apostol Pavel spune că este „strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui” (Evrei 1,-3) pentru că „în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea” (Coloseni 1, 19). Şi asta pentru că în Hristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9).
În acest înţeles al celor relatate de Sfinţii Apostoli Ioan şi Pavel, primim şi cuvintele Mântuitorului adresate Sfântului Apostol Filip: „Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine” (Ioan 14, 11).

Aşa cum spune şi Sfântul Nicolae Velimirovici, prin Hristos, Dumnezeu întreg S-a arătat omului întreg; adică prin învierea Domnului firea noastră umană a fost izbăvită de stricăciune, căpătând astfel posibilitatea de a vedea pe Dumnezeu.

Până la o astfel de restaurare sau reînnoire duhovnicească a fiinţei umane, de altfel şi pentru cei mai mulţi dintre noi, nu-i rămâne omului decât posibilitatea de a-L vedea pe Dumnezeu „ca în ghicitură”, adică aşa ca într-o oglindă de proastă calitate, de felul celor care erau cele de pe vremea Sfântului Ap. Pavel, fabricate din cositor care era apoi lustruit: „Iar noi toţi privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni 3, 18).

Fie ca Bunul Dumnezeu să ne învrednicească şi pe noi a ne împărtăşi de slava lui Dumnezeu, iar prin aceasta să ajungem la a vedea pe Dumnezeu, ştiut fiind că împărtăşirea din slava Sa şi din vederea Sa este viaţa veşnică.

Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Doamne, învaţă-ne să ne rugăm.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here