Din meditațiile lui Tolstoi: Suntem ca animalele, vrem să binele celor care ne fac bine

1908

Suntem ca animalele, vrem să facem bine celor care ne fac bine, şi rău celor care ne fac rău. Ca fiinţe inteligente, ar trebui să procedăm invers. De bine au cea mai mare nevoie cei care ne fac rău, cei care sunt răi. Cei care fac rău oricui, nu numai nouă, sunt cei care au cea mai mare nevoie de bine. (31 ianuarie)

Întotdeauna se făgăduieşte şi se aşteaptă răsplata faptelor bune în viitor, în veşnicie. Ea, răsplata, chiar este în veşnicie, în prezent, în clipa din afara timpului. (31 ianuarie)

Dacă rostul vieţii e desăvârşirea, omul nu poate fi niciodată bun. Şi de aceea resemnarea e condiţia indispensabilă a vieţii. (31 ianuarie)

Numai când îl iubeşti pe Dumnezeu cu adevărat, adică pe toţi, şi cunoşti binele pe care îl aduce această iubire, numai atunci poţi să nu porţi pică oamenilor, oamenilor răi, şi poţi, compătimindu-i, să-i iubeşti cu adevărat. (31 ianuarie)

Iubirea dăruieşte bucurie numai dacă e deplină, divină, dacă îi iubeşti pe toţi, adică îl iubeşti pe Dumnezeu şi nu aştepţi vreo răsplată nici de la Dumnezeu, nici de la oameni, dacă nimeni n-o cunoaşte. Cum apare fie şi un singur om pe care nu-l iubeşti, sau grija de a fi lăudat, grija ca iubirea să-ţi fie de folos, dispare binele iubirii. (Nebunia întru Hristos.) (31 ianuarie)

Din Lev Tolstoi, „despre Dumnezeu şi om” din jurnalul ultimilor ani, Editura Humanitas