Din meditațiile lui Tolstoi: Iubirea e numai urmarea con­ştiinţei a apartenenţei la Tot

0
195

god71907

Am simţit atât de limpede superioritatea cosaşului care munceşte dimineaţa devreme pe roua câmpului, ba chiar şi în arşiţa de la miezul zilei, faţă de starea mizerabilă a stăpânului care îşi citeşte la o cafea ziarul care îl enervează, plin de iritare, plictiseală şi hemoroizi. (27 iunie)

Nu demult mă bucuram că simţeam pregnant, vital necesitatea, firescul şi bucuria comunicării iubitoare cu toţi oa­menii, iar acum am înţeles că acest sentiment era secundar, iar cel primar este conştiinţa comunicării iubitoare nu cu oamenii, ci cu izvorul tuturor, cu Dumnezeu. Acest senti­ment îl include pe primul. Am simţit pregnant asta timp de câteva zile, în fiecare clipă simţeam apropierea Lui şi trăiam sub privirea Lui, îndeplinind voia Sa. Acum senti­mentul s-a mai atenuat, dar încerc să-l reînnoiesc şi nă­dăjduiesc. (27 iunie)

Iubirea nu-i un sentiment aparte între alte sentimente (cum este înţeleasă de obicei). Iubirea e numai urmarea con­ştiinţei mai mult sau mai puţin clare a apartenenţei la Tot. Degetele mâinii nu se iubesc unul pe altul, ci trăiesc o viaţă comună. Ele n-ar înţelege ce-i iubirea. Eu sunt conştiinţa incompletă a întregului. Deplina con­ştiinţa a întregului mi se ascunde în spatele spaţiului şi tim­pului. Spaţiul şi timpul mă lipsesc de posibilitatea de a avea conștiința a Tot ce există. (27 iunie)

Există Ceva netrecător, neschimbător, pe scurt: nonspaţial, atemporal şi nu parţial, ci întreg. Ştiu că există, mă simt parte a lui, dar mă văd limitat de corp în spaţiu şi de mişca­re în timp. Văd cum în urmă cu o mie de veacuri au existat strămoșii mei oameni, iar înaintea lor au fost strămoşii-animale şi strămoşii animalelor, toate astea au fost şi vor fi la nesfârşit în timp. Mai văd că şi eu ocup cu trupul meu un loc în spaţiul infinit şi am conştiinţa faptului că toate astea au fost şi vor fi, dar toate, şi în spaţiul infinit, şi în timpul infinit, sunt tot eu.

Explicaţia asta, care pare ciudată la început, dar în esenţă e cea mai simplă, e felul în care omul îşi înţelege viaţa: Eu sunt manifestarea întregului în spaţiu şi timp. Tot ce este, toate acestea sunt eu, numai că eu sunt limitat de spaţiu şi timp. Ceea ce numim dragoste e numai manifesta­rea acestei conştiinţe. Manifestarea este, desigur, mai vie în raport cu fiinţele mai apropiate în spaţiu şi timp. (27 iunie)

Din Lev Tolstoi, „despre Dumnezeu şi om” din jurnalul ultimilor ani, Editura Humanitas

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here