Din istoria vizuală a artei – Opera, cosa mentale

0
201

leonardo_da_vinci_-_virgin_and_child_with_st_anne_c2rmf_retouched-15449738DDA2DF7EE85Aforismul lui Leonardo pune în evidenţă natura dublă a artei: aceasta este, pe de o parte, „obiect”, materie, artefact şi, simultan, produs al imaginaţiei, care reliefează diferite straturi ale conştientului şi ale inconştientului, explică  Claude Frontisi, în introducerea sa la “Istoria vizuală a artei” (Larousse).

(Sfânta Ana, Fecioara și Pruncul cu mielul – Leonardo da Vinci- în jurul anului 1510. Pictura de 1,68 m x 1,12 m se află la Muzeul Luvru din Paris. Tabloul a fost pictat în perioada în care mintea artistului era absorbită de către trei studii științifice, anatomie, geologie și mișcarea de apă)

Partea materială, infrastructura operei, o determină într-o mare măsură. Să ne amintim că, încă din Antichitatea greacă, termenul techne cuprinde, sub aceeaşi denumire, cele două concepte care astăzi se disting prin „artă” şi prin „tehnică”; sau că, începând cu anii 1960, o mişcare numită Supports/Surfaces (Suporturi/Suprafeţe) îşi focalizează cercetările plastice şi teoretice pe această stare de fapt.

Tradiţiile arhitecturii şi ale sculpturii au impus timp îndelungat utilizarea unor materiale considerate nobile (materiale preţioase, marmură, bronz); pictura, arta ficţiunii, reacţionează imediat şi recomandă mai degrabă imitarea acestor materiale (Vasari interzice, astfel, fondul de aur, practică a „făcătorilor de poleieli”).

În schimb, arta contemporană a explorat noile posibilităţi oferite de toate genurile de materiale până acum respinse, de la produsele industriale (este cunoscută ostilitatea privind folosirea fierului, apoi a betonului, atât de rezistent) până la resturile rezultate din consum (colaje cubiste; îngrămădiri, compresii sau cuceririle Noului Realism).

Trebuie, deci, să ne amintim mereu că arta nu se reduce la o activitate care nu poate fi exprimată în cuvinte, ci procedează la spectaculoase mutaţii ale gândirii, care produc frumosul, dar în acelaşi timp şi înţelesul acestuia.

Cât despre dimensiunea exclusiv mentală, ea implică o privire reflexivă a artei asupra ei înseşi, a naturii şi a teoriei sale. Lui Marcel Duchamp îi revine sarcina de a pune în mod decisiv problema limitelor artei, prin ale sale Ready-made&, care, fiind acceptate în muzee şi în manuale, fac încă obiectul unor polemici referitoare la categoria de artefacte căreia i-ar aparţine aceste lucrări.

Pentru că arta reuneşte spaţii-frontieră atât de bine, îşi angajează împreună cu cinematograful (a „şaptea artă”), muzica sau teatrul propria estetică în activităţi de performance, şedinţe de happening sau de BodyArt — ne gândim la Symphonie monotone a lui Yves Klein.

Orice operă comportă multiple sensuri. Formele pe care le inventează enunţă deja o doctrină artistică ce poate rămâne implicită ori poate fi explicată prin cuvinte de artistul însuşi sau de o terţă persoană, fie ea teoretician, critic sau eseist…

Pentru a lămuri unele motivaţii profunde, se va putea oricând compara, de pildă, un tablou de Poussin sau de Van Gogh cu scrierile — în acest caz, corespondenţe -ale autorilor acestor lucrări.

Pierre Francastel avansează ideea că există o „gândire figurativă” pe care discursul (inclusiv cel al autorului) nu o acoperă decât parţial şi, alături de René Magritte, pe cea după care Menineie oferă o „imagine vizibilă a gândului invizibil al lui Velâzquez”.

Acest postulat priveşte, bineînţeles, ansamblul situaţiilor creatoare, în fine, în cazul particular al unei picturi sau al unei sculpturi, Iôtoria vizuală invită potenţialul spectator să nu se mulţumească doar cu naraţiunea, ci, urmându-l pe Maurice Denis, „să nu uite că un tablou, înainte de a fi un cal de bătaie, un nud de femeie sau o anecdotă oarecare, este de fapt o suprafaţă plană acoperită de culori asamblate într-o anumită ordine”.

Chiar dacă acest avertisment formulat în 1890 trebuie supus reviziei cerute de peste un secol de experienţe inedite şi de achiziţii ireversibile (nonfigurativul, conceptualismul), se deschide astfel calea unei lecturi mai specifice şi se stimulează implicarea inventivă a privitorului.

Angelina Petra

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here