Din istoria vizuală a artei – „Frumosul” ideal – FOTO

0
496
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

arta

(“Bunavestire”- Simeone Martini, 1933- Ulei pe lemn, Florența)

Nevoia de frumos l-a împins pe om să încerce să imite și să se înconjoare de frumos. Și nu este surprinzător, scrie Claude Frontisi, coordonatorul  “Istoriei vizuale a artei” (Larousse), faptul că dintotdeauna, după exemplul atâtor altor activităţi speculative, arta i-a servit omului la constituirea propriei sale imagini şi la situarea sa în timp şi în spaţiu.

Intenţiile şi modalităţile acestei situări sunt multiple şi variate. Iată câteva din exemlele date de Frontisi.

Începând din secolul al XV-lea şi până în secolul al XiX-lea, au triumfat mimesis-ul (imitarea vizibilului) şi ordinea clasică cu rangul de reguli academice, care ne impregnează într-atât de puternic cultura, încât tind, pe parcursul ideologiei „frumosului” ideal, pe care-l încarnau lucrările lui Leonardo da Vinci sau ale lui Rubens, să delimiteze operele care fac dovada unei activităţi artistice de cele care par să se excludă. Se uită însă prea uşor faptul că aceste categorii sunt fluctuante.

last_supper

(“Cina cea de taină”-Leonardo da Vinci)

O icoană bizantină, o mască africană, un desen din Paleolitic sau o ceramică grecească sunt considerate opere de artă din cu totul alte motive decât un tablou de Poussin (sau ce s-ar putea spune despre o „cutie” de Manzoni!).

Ceea ce le deosebeşte sunt destinaţia, felul producerii şi semnificaţia. Practicile colecţiei şi ale muzeului, de altfel cu cele mai bune intenţii, şi acelea ale conservării continuă să smulgă artefactele din locurile lor de origine.

Poussin

(“Et in Arcadia ego” – Nicolas Poussin, (1637) Louvre, Paris)

Îndepărtându-le de surse, le schimbă destinaţia, le fetişizează, le transformă în obiecte de delectare şi le perturbă funcţiunile originare, în continuare, această neînţelegere anacronică apasă încă puternic asupra artei recente, apreciată ca nonconformă cu rigoarea „umanistă”, ţintă a unor atacuri cu atât mai paradoxale cu cât ne afectează „direct”.

Între practici atât de eterogene există totuşi o solidaritate fundamentală: toate îşi transmit conţinutul prin formele pe care le expun la vedere şi, incidental, la citire. Cât despre realizarea lucrărilor, aceasta rezultă dintr-o muncă a formei şi asupra formei.

cezanne-mont-sainte-victoire

(“Le Mont Sainte-Victoire” – Paul Cézanne, 1902-1904, Philadelphia Museum of Art)

O caracteristică proprie operelor de artă singularizează această istorie a formelor care, de-a lungul timpului, a produs neîncetat efecte în sânul culturii, în special asupra altor opere.

Acest fapt este redus de obicei, în mod simplist, la „influenţe” sau la „filiaţii”, trimiţând, de exemplu, cubismul la Cézanne, apoi pe Cézanne la impresionism, impresionismul la Delacroix, apoi la Rubens… Într-o suită abisală ce eludează, în permanenţă, obiectivul principal.

Eugène_Delacroix_-_Christ_on_the_Sea_of_Galilee_-_Google_Art_Project

(“Hristos pe Marea Galileei”- Eugène Delacroix)

De fapt, asemănările evidente sunt arareori cele mai pertinente, căci privirea care le reperează rămâne închisă în subiectivitatea sa şi, lovită fiind de miopie, tatonează doar în cadrul epocii care o determină.

La fel se va proceda şi în sens invers, când apar întrebări de tipul: „Prin ce modifică Domnişoarele din Avignon percepţia contemporană a Băii turceşti a lui Ingres?” Într-adevăr, anacronismul nu se cuibăreşte întotdeauna în locul de unde ai crede că trebuie să îl alungi, se mai arată în “Istoria vizuală a artei”.

Angelina Petra

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here