Din istoria vizuală a artei – Arhitectura romanică

0
727
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

SAINT BENOÎT SUR LOIRE

Începând din anii 1060-1070, după o fază experimentală, arhitectura romanică atinge o perioadă de maturitate, marcată de găsirea unor soluţii; la începutul secolului al XII-lea, apar o serie de inovaţii tehnice care privesc mai ales bolta şi reducerea sistemelor de sprijin, prefigurându-se astfel arhitectura gotică, manifestă în Île-de-France, în aproximativ 1135, se specifică în “Istoria vizuală a artei” (Larousse), ediție coordonată de Claude Frontisi.

La sfârşitul secolului al XI-lea, arhitecţii sunt animaţi de o dorinţă comună: aceea de a articula volumele în funcţie de crucea transeptului, de a ritma spaţiul prin intermediul traveei, de a anima peretele, de a ierarhiza şi individualiza volumele şi, în fine, de a coordona în mod mult mai riguros diferitele elemente ale edificiului, ceea ce impune abandonarea acoperişului şarpantă în beneficiul unui monument în întregime boltit.

Arhitectura romanică intră acum într-o perioadă de stabilitate, păstrând doar cele câteva mari tipuri care răspund cel mai bine acestor deziderate. Mai târziu, la începutul secolului al XII-lea, apar adevărate grupări regionale care se formează în jurul noilor experienţe tehnice, dar fără intenţia de a construi un stil special ca expresie a vreunei identităţi. Firesc, în secolul al XII-lea, înmulţirea şantierelor atrage după sine o mai mică mobilitate a şefilor de lucrări şi, ca atare, edificiile cu formula arhitectonică cea mai inovatoare sunt imitate şi reluate într-un cerc geografic mai restrâns.

Etajarea volumelor

poza 1

(SAINT BENOÎT SUR LOIRE – LOIRET, CCA 1080, VEDERE EXTERIOARĂ A ABSIDEI ALTARULUI)

Pentru individualizarea spaţiilor, atât în interiorul, cât şi la exteriorul monumentului, fiecare volum are propria sa înălţime. Această rezolvare arhitectonică îi conferă bisericii romanice silueta sa atât de caracteristică, ale cărei mase descresc începând de la turnul-clopotniţă, situat deasupra crucii transeptului.

O soluţie la problema boltirii navei

poza 2

(BISCRICA SAINT SERNIN – TOULOUSE, CCA 1O7O, NAVĂ, VEDERE EST-VEST)

Boltirea navei centrale prin intermediul unui leagăn în plin cintru implică împingeri importante şi continue asupra pereţilor laterali. Ca sistem de întărire, arhitecţii au dispus, deasupra marilor arcade, tribune cu bolţi semicilindrice care echilibrează împingerile exercitate de cupola navei centrale. În epoca romanică, funcţia primordială a tribunei este deci de ordin tehnic; dificilă ca acces şi, în majoritatea cazurilor, lipsită de altar, aceasta nu are deloc utilizare liturgică.

Extinderea bolţii la ansamblul edificiului

Începând din ultimul sfert al secolului al XI-lea, monumentele sunt în general în întregime boltite, fiecare spaţiu apelând la un tip determinant de cupolă. Crucea transeptului, locul unde se întâlnesc nava şi transeptul, constituie pivotul în jurul căruia se ordonează volumele. În consecinţă, bolta este mărginită de patru stâlpi masivi purtând arce de aceeaşi înălţime, formând astfel un careu surmontat de o cupolă.

Exigenţe formale și structurale

Lateralele navei centrale, mai scunde şi divizate în travee prin arce dublouri, au bolţi pe muchii. Nava centrală se înalţă pe două sau trei niveluri, având arcade mari, tribune şi, mai rar, ferestre înalte. Marile arcade se sprijină pe stâlpi compuşi care reproduc articularea structurii. Ei sunt constituiţi dintr-un nucleu în formă de cruce, având câte o coloană angajată pe fiecare dintre feţe pentru a susţine marile arce ale navei centrale şi arcele dublouri ale navelor laterale.

Pe de altă parte, coloana angajată orientată în direcţia navei centrale se înalţă direct până la punctul de plecare a bolţii pentru a diviza peretele în travee şi pentru a susţine arcele dublouri purtând bolta în leagăn în plin cintru. Aceste elemente răspund atât unei exigenţe formale (materializarea traveei), cât şi uneia structurale.

Echilibru între capele şi zid

Abside_et_voute_en_cul-de-four

La sfârşitul secolului al XI-lea, absida cu capele dispuse la anumite intervale se menţine sporadic, însă, cum această aşezare nu uşurează deloc circulaţia între capele, i se preferă deambulatoriul cu capele raionante. Un număr restrâns de capele (adesea, una dintre ele situată în centru) de formă semicirculară şi acoperite cu cupole în cul-de-four se inserează pe galeria deambulatoriului. În acelaşi timp, se urmăreşte menţinerea unui anume echilibru între capele şi zidul rotund al deambulatoriului, luminat sistematic printr-un gol de fereastră plasat între capele.

Deambulatoriul este divizat de travee acoperite cu bolţi cu muchii, ale căror arce dublouri se descarcă, spre exterior, pe coloane angajate, la intrarea în capele şi spre interior, pe capitelurile stâlpilor absidei, în ceea ce priveşte absida, acoperită în cul-de-four şi precedată de o travee dreaptă boltită în leagăn, aceasta cuprinde o elevaţie cu două sau trei niveluri, dar întotdeauna diferită de cea a navei centrale. Elevaţia este constituită din arcade mari, susţinute pe stâlpi circulari şi dintr-un etaj format din arcaturi oarbe sau din deschideri sub acoperiş care însufleţesc suprafaţa murală, surmontată sau nu, de ferestre înalte.

Fidelitate faţă de arhitectura cu şarpantă

poza 3

(BISCRICA ABAŢIALĂ NOTRE-DAME, CCA 1060, JUMIEGES – SEINE-MARITIME, ELEVAŢIA NAVEI)

Contrar altor regiuni ale Franţei, Normandia rămâne fidelă şarpantei pentru acoperirea navei centrale. Dar la sfârşitul secolului al Xl-lea, nu exista o diferenţă fundamentală între o navă boltită ca Saint Sernin de la Toulouse şi o navă cu şarpantă ca la Jumieges.

Apariţia boltirii pe încrucişări de ogive

poza 4

(CATEDRALA DIN DURHAM 1094-1104 – ABSIDA ALTARULUI, ÎNAINTE DE 1130 – NAVA, ANGLIA, ELEVAŢIA NAVEI)

După ce William Cuceritorul unifică ducatul de Normandia şi regatul Angliei, în anul 1066, arhitectura evoluează paralel de ambele părţi ale Canalului Mânecii. Astfel, bolta în ogive a apărut simultan, puţin înainte de anul 1100, la abaţia din Lessay, în Normandia, dar şi la catedrala din Durham, în Anglia. Totodată, prin contacte speciale cu lumea germanică sau sub influenţa tradiţiei locale, monumentele engleze dezvoltă anumite particularităţi, ca, de pildă, colosalii stâlpi circulari, ornaţi cu incizii geometrice.

Multiplicarea tipurilor de boltire

În căutarea performanţei tehnice, arhitecţii romanici din secolul al XII-lea fac apel, în special pentru nava centrală, la noi tipuri de bolţi, din ce în ce mai înalte, în această perioadă, bisericile normande sunt acoperite cu bolţi în ogivă, cele din sud-vestul Franţei, de şiruri de cupole înălţate pe pandantivi, în timp ce în Burgundia se pune la punct bolta în arc frânt, în lumea anglo-normandă, fără a se relua tipul de elevaţie cel mai frecvent folosit începând din secolul al XI-lea, şarpanta navei centrale face loc unei acoperiri bazate pe încrucişări de ogive, întărite uneori prin adevărate arce butante, disimulate sub acoperişuri.

În aceeaşi epocă, în Burgundia, arhitectul de la Cluny III adoptă, pentru nava centrală, bolta în arc frânt care permite reducerea împingerilor laterale şi înălţarea cupolei la aproximativ 30 de metri, spre care vor tinde primele monumente gotice, ca de pildă Notre-Dame de Paris.

Trecerea de la planul pătrat la cel circular

În sud-vest, conform unei viziuni noi de unificare a spaţiului şi pentru a înălţa tot mai sus bolta, bisericile sunt adesea concepute după planul unei nave unice boltite cu un şir de cupole pe pandantivi care se sprijină pe arce frânte susţinute lateral de stâlpi masivi.

Acest tip de cupolă care are ca punct de plecare acele triunghiuri răsturnate (pandantivi), permiţând trecerea de la planul pătrat la planul circular, este inspirată de bisericile bizantine, dar concepută cu ajutorul tehnicilor locale. Dorinţa de a reproduce bolţi observate în lumea bizantină dovedeşte numeroasele contacte dintre Răsărit şi Apus, în special în perioada cruciadelor.

Modelul Cluny III

poza 5

(BISERICA SAINT LAZARE, CCA 1120-1130, AUTUN – SAONE-ET-LOIRE, VEDERE A NAVEI)

Edificiile din Burgundia inspirate după Cluny III, ca acela de la Autun, permit aflarea principalelor caracteristici ale marii biserici abaţiale distruse în timpul Revoluţiei din 1729. Astfel, nava centrală cu boltă în leagăn, ale cărei dublouri se descarcă pe pilaştri canelaţi, ilustrează renaşterea antichizantă din Burgundia în secolul al XII-lea, plecând de la focarul clunisian.

O navă unică boltită de un şir de cupole

poza 6

(CATEDRALA SAINT PIERRE, CCA 110-1120, ANGOULEME – CHARENTE, VEDERE A CUPOLELOR NAVEI)

Caracteristică pentru arhitectura din sud-vestul Franţei în secolul al XII-lea, nava catedralei din Angouleme este boltită de un şir de cupole, în proiectul iniţial, cupolele erau vizibile de la exterior, vârful lor fiind înălţat pentru a se zări dintre acoperişuri. Apoi, spre anul 1130, acestea au fost disimulate sub şarpantă, ceea ce dovedeşte anumite ezitări şi regrete faţă de partiul estetic novator.

Reducerea structurii

Cealaltă tendinţă a arhitecturii romanice de la începutul secolului al XII-lea, impulsionată tot de dorinţa obţinerii unor performanţe tehnice, este uşurarea structurii edificiului, respectiv evidarea peretelui. În edificiile concepute practic după un model unic, din provincia Auvergne (Orcival, Notre-Dame du Port, din Clermont-Ferrand, Issoire), structura perfect susţinută de arce contrabutante permite suporţi foarte uşori, chiar şi pentru crucea transeptului.

Însă monumentele care împing cel mai departe acest tip de experienţă sunt mai ales cele de pe Valea Loarei, ca de pildă Cunault sau exteriorul absidelor din abaţiile de la Fontevraud şi Fontgombault. Deşi foarte diferite unele de altele, toate caută să reducă cât mai mult posibil peretele, prin numeroase străpungeri, conservând numai părţile de susţinere a structurii. Această „scheletizare” a peretelui pare a anunţa de pe acum arhitectura gotică, aflată încă în gestaţie.

Perforarea peretelui

poza 7

(ABAŢIA NOTRE-DAME, CCA 1120-1130, FONTGOMBAULT (INDRE) VEDERE A ABSIDEI)

Dintre toate arhitecturile romanice ale secolului al XII-lea, aceea de la Fontgombault este cea care va stăpâni cel mai bine dispariţia peretelui, prefigurând astfel arhitectura gotică. Marile arcade puternic supraînălţate ocupă practic jumătatea elevaţiei; la nivel median, golurile se află deasupra plinurilor, alternând două deschideri sub acoperiş, cu o fereastră oarbă; la nivel superior, o serie continuă de ferestre lasă să pătrundă o lumină puternică.

Angelina Petra

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here