Din istoria vizuală a artei – Antichitatea. Rădăcini şi surse de inspiraţie ale Occidentului

0
508

antichitateIstoricii europeni definesc Antichitatea ca fiind perioada ce se întinde de la inventarea scrierii (mileniul al IV-lea Î.Hr.) de către civilizaţiile Mesopotamiei şi a Egiptului până la destrămarea Imperiului Roman (secolul al V-lea d.Hr.), în urma marilor invazii, consemnează “Istoria vizuală a artei” (Larousse), ediție coordonată de Claude Frontisi.

Urmând „revoluţiei” neolitice, în timpul căreia popoarele s-au sedentarizat, perioada antică este marcată de contrastul dintre popoarele fundamental rurale, care nu cunoşteau scrierea şi nu aveau o structură statală sau legislaţie comună, şi cele situate în jurul Mediteranei şi în Orientul Apropiat care au inventat sisteme de scriere (pictografică, cuneiformă, hieroglifică, apoi alfabetică) şi monede. Organizarea politică a cetăţilor-stat şi a marilor imperii se bazează pe societăţi ierarhizate, structurate prin credinţe religioase şi prin practici lunerare care justifică ridicarea unor monumente prestigioase. Aceste civilizaţii s-au influenţat reciproc, atât prin schimburile comerciale şi diplomatice, cât şi prin războaiele purtate şi cuceririle făcute.

Interesul pentru civilizaţia greco-romană

antichitate4

(LAOCOON ȘI FII SĂI AGESANDROS, ATHENODOROS ȘI POLYDOROS, MARMURĂ. ÎNĂLȚIME 22 CM, MUZEUL PIO CLEMENTINO, CETATEA VATICANULUI)

Lumea antică a fost mult timp percepută în Europa prin prisma civilizaţiei greco-romane, a cărei moştenitoare se pretinde a fi. Europa a fost fascinată de lumea greacă şi de creativitatea sa, de cuceririle lui Alexandru şi, vreme îndelungată, de Imperiul Roman.

Occidentul medieval a avut, în mod constant, nostalgia unităţii politice imperiale. Acesta conservase folosirea latinei ecleziastice şi cunoaşterea anumitor texte vechi, însă, după ruptura cu Bizanţul, limba greacă nu a mai fost cunoscută şi patrimoniul artistic a suferit grav din cauza intoleranţei creştine faţă de „păgâni”.

De-abia din secolul al XV-lea, odată cu umanismul şi Renaşterea, are loc în Italia redescoperirea Antichităţii; literaţi şi artişti îşi caută în Antichitate rădăcini intelectuale şi estetice. Greci af!ându-se sub dominaţie otomană, lumea antică este înţeleasă cu ajutorul Romei, unde vestigiile abundă.

În această perioadă se instaurează o mare confuzie privind identificarea istorică a operelor deoarece admiraţia exagerată a împăraţilor romani pentm arta greacă provocase un import masiv oe opere, mai ales elenistice, și determinase confecţionarea a numeroase copii ale acestor lucrări.

Prinţii umanişti “anticari” încep un adevărat jaf al siturilor, căutând numai comorile uşor de transportat şi de negociat: statui, vase, camee, monede, bijuterii. Papii colecţionari devin actorii principali ai acestei pieţe şi Roma, transformată în şantier de arheologie sălbatică, se specializează în restaurare şi în imitaţii pentru a-i satisface pe comanditarii europeni.

În secolul al XVII-lea ignorând situnle greceşti din sudul Italiei, câțiva erudiţi cu spirit de aventură călătoresc în Turcia pentru a descoperi Elada; aceste peripluri devin foarte la modă în secolul al XVIII-lea şi publicaţiile care apar în urma expediţiilor explică răspândirea veneraţiei de care se va bucura arta greacă în detrimentul celei romane.

În celebra sa Istorie a artei antice, Winckelmann (1717-1768) elaborează un clasament stilistic şi unul al categoriilor estetice; el este obsedat de ideea că arta „se naşte, înfloreşte, apoi îşi pierde vlaga”, ca şi civilizaţia care o generează: la origini — perioada greacă arhaică, la apogeu — clasicul „sublim” al artei ateniene, apoi declinul imitatorilor ulteriori, elenişti şi romani.

antichitate3

(UN KNOREGOS ASISTĂ LA PREGĂTIRILE UNEI DRAME SATIRICE, MOZAIC DIN POMPEI, 67-69 D.HR. ÎNĂȚIME 58 CM, MUZEUL NAȚIONAL DE ARHEOLOGIE, NEAPOLE)

Europenii fascinaţi şi prădători

În secolul al XVIIl-lea, prădarea sistematică a siturior s-a întins în Etruria, apoi in Campagna, odată cu descoperirea aşezărilor de la Herculanum şi Pompei. Dacă arheologia devine mai ştiinţifică, exportarea operelor, deşi criticată de anumiţi specialişti, rămâne încă la ordinea zilei atâta vreme cât deţinerea capodoperelor antice părea să consolideze prestigiul prinţilor.

În numele Franţei republicane, Bonaparte organizează în anul 1797 o veritabilă razie prin colecţiile italiene pentru a alimenta Luvrul, devenit muzeu naţional al Franţei. Expediţia din Egipt deschide un nou câmp de cunoaştere, dar declanşează săpături arheologice mercantile.

În secolul al XIX-lea, comorile arheologice antice devin o miză pentru puterile care îşi întemeiază mari muzee, acestea se luptă pentru cumpărarea unor colecţii adunate de amatori-negustori sau pentru obţinerea concesiunilor săpăturilor arheologice. Cercetările arheologice întreprinse în secolele al XIX-lea şi XX au extins spre origini limitele cronologice ale artei antice cu studiul civilizaţiilor etruscă, miceniană, cretană, egeeană.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu câmpul geografic al artei, lărgit prin cercetările din Orientul Apropiat şi Mijlociu sau prin cele asupra popoarelor galez, celt sau iberic, popoarele pe care romanii le numeau „barbare”.

Percepţia lumii antice este diferită: occidentalii nu se mai consideră descendenţii direcţi ai grecilor şi ai romanilor. Cercetările istorice prezintă extrema diversitate de civilizaţii luate în considerare de acum înainte, fără vreo ierarhie de valoare, printr-o abordare antropologică a societăţilor care nu se mai referă doar la estetica obiectelor.

Antichitatea greco-romană: un repertoriu de modele

Începând cu secolul al XVI-lea, iniţierea în categoria Frumosului impunea artiştilor să călătorească în Italia; aceştia trebuiau să cunoască bine mitologia şi operele clasice, considerate drept izvor de subiecte alegorice.

În timpul lui Ludovic al XIV-lea, în Franţa se instituţionalizează chiar şederea la Roma pentru artiştii selecţionaţi prin concurs. Referinţa obligatorie la modelele antice continuă până în secolul al XIX-lea şi chiar mai târziu uneori.

Dacă gustul rococo reduce Antichitatea la rolul de pretext mitologic, sfârşitul Vechiului Regim şi perioada revoluţionară, marcate prin întoarcerea la clasicism, determină un mare consum ideologic al exemplului antic.

Napoleon se inspiră de aici pentru operele de propagandă a gloriei sale. Pictura academică din secolul al XIX-lea îşi caută tot aici subiectele. Mussolini, preocupat de stabilirea filiaţiilor între regimul său şi trecutul glorios al Imperiului Roman, inovează cu ajutorul marilor producţii cinematografice. Astăzi, arta antică greco-romană, prea des compromisă de toate artele oficiale, nu mai este referinţa universală a Frumosului ideal, noţiune întrebuinţată în exces, se arată în “Istoria vizuală a artei” (Larousse).

Angelina Petra

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here