Sfaturi înƫelepte

0
90
Translate in

DilemaDilema nr. 1:

– Cât de mare este sălaşul Duhului Sfânt şi cum Se sălăşluieşte El în om?

– Duhul Sfânt Se sălăşluieşte în om la limitele omului. Sălaşul Duhului Sfânt e ca Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este fără margini, infinit, nelimitat. Atunci înseamnă că din Duhul Sfânt atât intră în om, cât poate cuprinde omul. Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură” (Ioan 3, 34). Deci cât poate cuprinde omul, atât are din Duhul Sfânt, în ceea ce priveşte, să zicem, lărgimea, însă în ceea ce priveşte esenţa, are tot. Adică nu lucrează Duhul Sfânt într-un om într-un fel, şi într-un om în alt fel, ci lucrează în toţi la fel, dar fiecare se raportează la Duhul Sfânt după capacitatea lui.

Dilema nr. 2:
– Oamenii sunt răi de la natură? Oare nu sunt ei buni în esenţă? Răutatea care vine pe parcursul vieţii nu este oare o consecinţă a suferinţelor? Părerea mea este că nu există oameni răi sau buni – termeni absoluţi, care nu pot exista cu adevărat în realitate -, ci oameni care suferă mai mult sau mai puţin.

– Să ştii că nu-i aşa! Adică oamenii vin în lumea aceasta şi cu bune, şi cu rele; ei sunt, cum am zis, oglinda părinţilor.

Eu m-am cercetat pe mine însumi, după ce am aflat că sunt oglinda părinţilor, şi am căutat să văd care dintre părinţii mei e preponderent în viaţa mea. Şi-am ajuns la concluzia, pe care-am spus-o de-atâtea ori, că sunt o ediţie masculină a mamei mele. Asta este. Sigur, am adus şi de la mama, şi de la tata. De la tata am adus mai ales rezistenţa – rezistenţa la boală, la necazuri -, pentru că tata a fost un om sănătos. Şi eu sunt sănătos acum, dar numai pe loc drept; la urcuş, îmi dau seama că inima nu-i destul de întărită. De altfel, mi s-a şi spus că am inimă slabă… dar într-un fel îmi pare bine, fiindcă înseamnă că n-o să mă chinui la sfârşitul vieţii, că o inimă slabă cedează. Dar oricum, sunt cum sunt şi-I dăm slavă lui Dumnezeu.

Însă în copilărie, doar aţi văzut, c-aveţi copii… copiii voştri sau nepoţii voştri – unii dintre ei – cât sunt de răi, din copilărie! Au o predispoziţie spre răutate, au o nervozitate – zicem noi acum, mai nou -, o răutate pe care n-o poţi explica. Şi cum se explică totuşi? Păi, se explică: seamănă cu cineva, semănă cu tată-său, seamănă cu mamă-sa, seamănă cu bunicul, cu bunica… cu cineva seamănă răutatea asta.

Trebuie să porneşti de la punctul în care te găseşti

Şi eu am venit tot aşa: am fost rău, să ştiţi! Când eram copil, eram foarte rău, iar Părintele Arsenie m-a şi întrebat dacă nu mi-a venit în gând vreodată să omor un om. Nu mi-a venit în gând să omor un om, dar eram rău totuşi. Aveam un vecin acasă, care zicea către mama: „Nănaşă, ăsta nu-i botezat bine… Să-l duci la popa, să-i mai citească ceva, că nu i le-o zâs toate!”

Aşa am fost, am venit cu asta. Şi n-am putut să-mi dau seama de lucrurile acestea decât din anumite împrejurări de confruntare; însă, în realitate, când m-am ocupat de mine însumi, mi-am dat seama prin rugăciunea aceasta. Fiindcă se iveau tot felul de gânduri rele, de gânduri pe care nu le-aş fi dorit, şi care totuşi existau. Trebuie să porneşti de la punctul în care te găseşti şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, lucrurile se limpezesc, fiindcă nu eşti numai tu la lucrare, ci e şi Dumnezeu la lucru. Numai că pentru asta trebuie să fii preocupat, să ai în vedere că lucrurile nu se realizează de la sine: gata, te pomeneşti bun.

Dilema nr. 3:

– Ce pot face eu, ca mamă, pentru fiul meu, pentru ca acesta să meargă la biserică? Mai ales că starea sănătăţii sale este foarte precară, dar nu vrea să ştie de Biserică. Este în pericol să i se taie piciorul, dar el nu ştie decât să bea şi să fumeze, uitând de Dumnezeu.

– Apăi, dragă, omul creşte în ce porneşte… Aşa a pornit de la început, aşa merge… şi nu poţi să-i demonstrezi. Acestea nu sunt lucruri pe care i le poţi demonstra. Doar atâta, poţi să-l pui în seama lui Dumnezeu şi poate chiar faptul acesta, că i se taie piciorul, este un mijloc de mântuire, o situaţie care să-l poată duce la mântuire. E-adevărat că suferinţa pe unii îi apropie de Dumnezeu, iar pe alţii îi depărtează de Dumnezeu.

În orice caz, el nu ştie câte bucurii poate avea omul din credinţă şi de aceea ocoleşte avantajele credinţei.

Dilema nr. 4:

– Cum să fii bun cu cel de lângă tine – de exemplu soţul sau soţia – care se declară ateu şi greşeşte?

– Dragă, dacă-l iubeşti, îl iubeşti cu defecte cu tot, iar dacă-l urăşti îl urăşti cu calităţi cu tot. Aşa că poţi să fii bun, înţelegând neputinţa omenească. Părintele Arsenie Boca i-a spus unui prieten al meu, care acum e preot în Sibiu, iar atunci era student la Teologie: „Uite, o să ajungi preot; să fii înţelegător faţă de neputinţa omenească”. Nici oamenii care au neputinţe n-ar vrea să le aibă. Şi-atunci, trebuie să fim şi noi înţelegători faƫă de neputinţa omenească.

Dacă ştim că nu vorbesc aceeaşi limbă cu noi, nu vorbim nici noi despre lucruri pe care nu le pot înţelege şi pe care le-ar refuza. De exemplu Domnul Hristos spune: „Nu aruncaţi mărgăritarele înaintea porcilor şi nu daţi cele sfinte câinilor” (Matei 7, 6).

Dilema nr. 5:

–  Astăzi sunt mai puţini sfinţi şi mai puţine minuni decât în trecut?

–  Nu se ştie, pentru că noi nu-i ştim pe toţi sfinţii, fiindcă sfinţii nu se pun in evidenţă. Sunt sfinţi şi acum, cum au fost şi-n trecut şi cum au fost de cand e Biserica. Sunt sfinţi, numai că nu-i cunoaştem noi, nu-i ştim noi nu ni i-a descoperit Dumnezeu nouă. Dar sunt.

Dilema nr. 6:

– Cum poţi depăşi pornirea spre a face rău, deşi dorinţa şi gândul tau este să faci bine? De multe ori, faci răul pe care nu-i voieşti, ştiind raţional că este rău.

– Da, într-adevăr, pentru că răutatea este o structură, iar dorinţa e mai puţin decât o structură. Ceea ce putem noi face este să fim preocupaţi de a ne depăşi pe noi înşine şi în felul acesta să se realizeze bunătatea pe care o dorim; dar poate că nici n-o dorim cât trebuie, dacă mai avem încă răutate pe care o împlinim. Pentru că omul devine ceea ce face. Dacă eşti rău şi îţi laşi răutatea să se declanşeze, cu vremea ajungi la mai multă răutate. Zicea cineva că dacă faci altfel decât crezi, cu vremea ajungi să crezi cum faci ƫi se dă credinţa după necredinţa faptelor tale.

Dilema nr. 7:

– Cum trebuie să ne alegem naşii de cununie? Dintre prieteni dintre rude, dintre vecini? Cum trebuie ei să ne fie: apropiaţi şi de aceeaşi vârstă? sau să impună prin maturitate şi distincţie?

– Dragă, pot să fie şi de aceeaşi vârstă, să fie şi apropiaţi, numai să fie oameni care ştiu de Dumnezeu. Ăsta e lucrul de căpetenie, pentru că altfel nu pot sta drept mărturie despre înaintarea spirituală a finilor lor. Poate că-i mai bine să fie mai apropiaţi ca vârstă, fiindcă atunci îi ai mai multă vreme dacă sunt la vârstă mai înaintată, cu vremea nu mai ai naşi.

Din ospăţul credinţei, răspunsuri la întrebări ale credincioşilor, Arhim. Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here