-Dar pentru ce diavolul a adus între oameni această învăţătură rea?
– A încercat să surpe şi să îngroape slava mucenicilor. Mucenicii muriseră de moarte silnică, şi din această pricină diavolul a spus că aceia care mor de moarte silnică se prefac în draci, cu intenţia de a arunca asupra mucenicilor bănuială rea. Dar n-a izbutit; mucenicii continuă să aibă strălucirea lor. Însă a făcut diavolul un lucru şi mai grozav: a convins prin aceste învăţături rele pe cei ce fac farmece şi care s-au pus în slujba lui, să ucidă mulţi tineri în fragedă vârstă, cu nădejdea că au să se facă duhuri necurate şi au să le slujească iarăşi lor. Dar nu este aşa, nu poate fi aşa!
– Ce înţeles dar au cele ce spun demonii: „Sunt sufletul cutărui monah”?
– Dar eu nu am a crede asta tocmai pentru că o spun aceştia; ei înşeală pe cei ce-i ascultă. Pentru aceasta Pavel le-a închis gura, chiar când grăiau adevărul, ca nu cumva pe temeiul unor spuse adevărate să amestece şi minciuni şi să ajungă astfel vrednici de crezare. Când demonii au spus: Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii , Pavel, supărându-se, a certat duhul cel pitonicesc şi a poruncit să iasă din slujnică. Spuseseră ei ceva rău? Nu! Spuseseră: Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt! Dar pentru că mulţi din oamenii simpli nu ştiu să facă totdeauna deosebire între cele spuse de demoni, Pavel a hotărât că nu trebuie crezut niciun cuvânt al lor. „Eşti necinstit, spune Pavel duhului celui pitonicesc, n-ai dreptul să vorbeşti, taci, amuţeşte! Nu-i datoria ta să propovăduieşti; asta-i vrednicia Apostolilor! Pentru ce răpeşti ce nu-i al tău? Taci, eşti necinstit!” Aşa a făcut şi Hristos. Duhurile necurate Îi spuneau: Te ştim Cine eşti! , iar El i-a certat cu multă asprime , ca să ne înveţe a nu da crezare niciodată duhurilor necurate, chiar când ne spun ceva sănătos. Ştiind dar acestea, să nu credem de fel demonului, ci să fugim de el, să-i întoarcem spatele, chiar dacă grăieşte ceva adevărat. Învăţăturile cele sănătoase şi mântuitoare nu le aflăm cu precizie de la demoni, ci din dumnezeiasca Scriptură. Că un suflet care iese din trup nu ajunge sub tirania duhurilor necurate, ascultă ce spune Pavel: Cel care a murit a fost curăţit de păcat , ca unul care nu mai păcătuieşte. Dacă diavolul nu poate constrânge un suflet atâta vreme cât locuieşte în trup, este limpede că nu-l poate constrânge nici după ce a ieşit din trup.
– Dar în ce fel păcătuiesc oamenii dacă nu sunt constrânşi de diavol?
– Oamenii păcătuiesc de buna lor voie, din propria lor pornire; nu sunt siliţi, nici constrânşi de diavol. Şi aceasta au arătat-o toţi cei ce au biruit uneltirile lui. L-a ispitit pe Iov de nenumărate ori, dar n-a putut să-l facă să scoată un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu . Se vede dar dintr-asta că stă în puterea noastră a asculta sau a nu asculta de sfaturile diavolului, că nu suferim din partea aceluia nici silnicie, nici violenţă. Nu numai cele spuse mai înainte, dar şi pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr ne arată că sufletele, când ies din trup, nu mai rămân aici pe pământ, ci sunt duse îndată. Şi ascultă cum: Şi a fost că a murit săracul şi a fost dus de îngeri . Sunt duse acolo nu numai sufletele drepţilor, ci şi sufletele păcătoşilor; şi asta o ştim, iarăşi, din parabola unui alt bogat. Când i-a rodit ţarina, bogatul acela cugeta în sine zicând: Ce voi face? Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi! Nu-i gând mai netrebnic ca acesta! Întradevăr, a stricat jitniţele lui. Că jitniţele care nu se strică nu sunt cele făcute din ziduri, ci stomacurile săracilor! Dar bogatul acela le-a părăsit pe acestea şi se îngrijea de ziduri. Or, ce-i spune Dumnezeu? Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău! Şi, iată! Într-o parabolă sufletul a fost dus de îngeri; în cealaltă i-au cerut sufletul. Pe unul l-au scos din trup ca pe un înlănţuit, iar pe altul l-au însoţit ca pe un încununat. Şi, după cum la luptele dintr-un stadion spectatorii care urmăresc întrecerile primesc cu multe urale şi-l duc acasă în aplauze, lăudându-l şi admirându-l, pe un atlet care a căpătat în lupte multe răni şi e plin de sânge, dar are în jurul capului cununa de biruinţă, tot aşa l-au dus atunci şi pe Lazăr îngerii. Sufletul bogatului din cealaltă parabolă a fost cerut însă de nişte puteri înfricoşătoare, poate în acest scop trimise; sufletul lui n-a plecat de la sine în viaţa cealaltă, pentru că nici nu era cu putinţă. Dacă avem nevoie de conducători când mergem dintr-un oraş în altul, cu mult mai mult are nevoie sufletul de conducători când este smuls din trup şi mutat în viaţa viitoare. De aceea, când sufletul are să plece din trup, adeseori iese afară, se coboară în adânc, se teme, tremură. Totdeauna ne mustră conştiinţa pentru păcatele săvârşite, dar ne mustră mai cu seamă atunci, în ceasul acela, când avem să fim duşi de aici la judecata de dincolo. Atunci, de-ai răpit, de-ai fost zgârcit şi-ai luat dreptul altuia, de-ai supărat, de-ai duşmănit pe cineva pe nedrept, de-ai făcut orice alt păcat, atunci tot roiul păcatelor vine din nou în amintire, stă înaintea ochilor şi chinuieşte sufletul. Şi după cum cei care sunt închişi în temniţă se află totdeauna trişti şi îndureraţi, dar mai cu seamă în ziua aceea când sunt scoşi din închisoare ca să fie duşi înaintea judecătorului, când stau în spatele gratiilor şi când aud dinăuntru vocea judecătorului, mai cu seamă atunci îşi pierd răsuflarea de frică şi nu se deosebesc întru nimic de morţi; tot aşa şi sufletul suferă şi se zbuciumă şi în timpul săvârşirii păcatului, dar cu mult mai mult când are să fie smuls din trup şi dus pe lumea cealaltă.
„Omilii la săracul Lazăr” – Sf. Ioan Gură de Aur
Jurnal Spiritual
