Dialoguri la Athos – Unde duce adevărata pocăinţă?

0
120

altar

Harul cel iubitor de oameni al lui Dumnezeu, deși este unul, lucrează în felurite chipuri în cei cre­dincioşi.

Celor începători pe calea pocăinţei, care nu şi-au lepădat patimile, lucrează îmbărbătându-i, ca să nu se împuţineze cu sufletul şi să dea înapoi.

Celor ce au sporit şi se nevoiesc cu osârdie, îşi face sim­ţită prezenţa din vreme în vreme şi îi întăreşte în iubirea de osteneală.

Celor ce au înaintat în lucra­rea „făptuitoare” şi au îmblânzit simţurile, despărţindu-le de patimi, le dăruieşte dumnezeiasca ilu­minare.

Celor care îşi păzesc cu acribie simţurile de robia a ceea ce este iraţional şi pătimaş, le sporeşte luminarea minţii, stăpâneşte peste înţelesuri şi naşte hotărâri raţionale şi plăcute lui Dumnezeu.

Taina cea de negrăit şi cutremurătoare – pentru raţiune -, după Părinţii noştri, este următoarea: Atunci când mintea prin pază a îmblânzit şi a su­pus simţurile în faţa pornirilor şi mişcărilor iraţio­nale, încât să se odihnească în ea „cuvântul duhu­lui vieţii”, harul se pune sub stăpânirea minţii şi se unesc aceste două stihii desăvârşite, care formează omul desăvârşit.

În pocăinţa completă (întreagă), când „ceea ce este muritor a fost înghiţit de viaţă” şi mintea îm­preună cu harul vor pecetlui învierea, începe simţi­rea cea mai presus de fire şi încredinţarea; începe astfel slujirea făptuitoare a plinătăţii (pleromei) Bisericii.

Chiar dacă harul este unul, se împarte în multe moduri în organele sale – sufletele sfinţite – şi se dâ „fiecăruia după măsura darului” (Efeseni 4,7). Unuia îi dă înţelepciune, altuia cunoaşterea şi teologia, al­tuia proorocia, altuia tămăduirile, altuia slujirea, potrivit cu nevoile, pentru constituirea plinătăţii bisericii.

Exact aceasta este ceea ce nu numai „în vremea aceea”, ci şi astăzi este valabil, adică faptul de a se prelungi promisiunea Domnului nostru, că nu ne va lăsa singuri niciodată.

Aceste stări, care sunt o formă de propăşire în cei ce ţin acribia conştiinţei lor, sunt permanente, dar nu sunt controlate de cei ce le pătimesc, „ca să se înve­dereze că puterea covârşitoare este de la Dumnezeu şi nu de la noi” (2 Corinteni 4,7). Unora li se dăru­ieşte „încredinţare” de câte ori harul găseşte că este potrivit.

Şi aceasta iarăşi nu este controlat de către cel ce pătimeşte, când, cum şi cât. De obicei însă aces­tea le provoacă rugăciunea, şi iarăşi nu când vo­ieşte „cel ce cere”, oricât ar căuta aceasta.

Lucrările harului niciodată nu sunt controlate în chip absolut de către om, oricât le-ar căuta, pen­tru că atotmântuitoarele hotare ale proniei lui Dum­nezeu sunt aproape neschimbabile.

Avem dreptul de a căuta şi de a cere, dar nu acela de a porunci. Voia dumnezeiască cea după binevoire este mântuirea su­fletului, şi dacă aceasta este împiedicată de vreo anu­mită „mângâiere”, nu este îndeplinită niciodată.

Gheronda Iosif Vatopedinul – Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, 2012

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here