Dialoguri la Athos – De ce este necesară spovedania?

0
129

spovedanie

Spovedania este primul element al pocăinţei. În parabola fiului risipitor vedem marea ei însemnă­tate când citim: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înain­tea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Luca 15,18).

Prin cuvântul „sculându-mă” arată îndreptarea căderii, întreruperea hotărârii celei vi­novate şi a săvârşirii greşelii păcătoase. Prin mărtu­risirea „am greşit (am păcătuit)”, caută mai înainte de toate iertarea. Elementul următor al pocăinţei active este smerenia, care respinge iraţionalul în care imaginaţia înşelată se mişcă în chip egoist. „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Ruperea voluntară a filiaţiei este mărturia necesară a con­ştiinţei greşelii şi întoarcerea făptuitoare a persoanei în locul ei firesc.

Diferite pasaje din Scriptură se referă la necesitatea spovedaniei, ca mărturie practică a pocăinţei. Prin spovedanie, omul îşi descoperă lipsa de credinţă, trădarea şi negarea îndatoririlor sale, din care a pro­venit căderea şi nimicirea. Îşi vădeşte vinovăţia şi astfel nimiceşte mijloacele şi cauzele zdrobirii sale şi încheie (întregeşte) întoarcerea în sânurile Tatălui, care s-a întrerupt prin păcat şi prin călcarea legii.

Orice încălcare a legii şi neascultare pricinuieşte în om o dublă vinovăţie. Şi în trup, împreună cu simţurile, şi în suflet şi minte, de unde porneşte tră­darea. Prin spovedanie omul vindecă ambele forme de vinovăţie, de vreme ce cel ce se spovedeşte descrie cu smerenie lepădarea şi trădarea ca fiind ale sale. Nici spovedania nu se face fără pocăinţă, nici po­căinţa fără spovedanie. Amândouă sunt mijloace ab­solute şi nedespărţite ale mântuirii.

Principala cauză a rătăcirii omului este judecata greşită a minţii. Pocăinţa înseamnă întoarcerea minţii la corecta judecată şi folosire a înţelesurilor, astfel încât să dispară iraţionalul. Lucrarea aceasta a echi­librării omului e rod al iubirii de oameni a lui Dum­nezeu şi a devenit cel mai mare dar al Său făcut firii noastre, de vreme ce am căzut din prima noas­tră stare, cea după chipul lui Dumnezeu. Nu trebuie să neglijăm pocăinţa, de vreme ce, potrivit cuvân­tului Scripturii: „Cine este curat de întinăciune, chiar dacă viaţa lui pe pământ ar fi de o singură zi?” (Iov 14,4-5).

Cine poate să descrie întinderea iubirii de oa­meni şi a atotbunătăţii lui Dumnezeu faţă de om, din moment ce îl primeşte dacă se întoarce cu po­căinţă, oricât de mare ar fi trădarea şi fărădelegea lui. Cine va descrie nenorocirea şi întunecarea omu­lui înşelat, atunci când calcă în picioare şi respinge acest dar, care îl recheamă pe apostat şi pe trădător în sânurile iubirii părinteşti şi îl eliberează de veş­nica şi groaznica osândă?

Cu adevărat, dacă iubirea de oameni a lui Dum­nezeu nu ne-ar fi îngăduit pocăinţa, nu ne-ar putea oferi nimic, nici chiar însăşi iconomia Mântuitoru­lui nostru, de vreme ce transformabilitatea şi perver­tirea din viaţa noastră păcătoasă şi atotvinovată o pot nimici. Nici un descendent din rădăcina adamică să nu neglijeze să pună în lucrare în viaţa sa marele dar al pocăinţei, ca să nu plângă zadarnic în veş­nicia viitoare. Plânsul şi lacrimile sunt uneltele prin­cipale şi aducătoare de câştig ale pocăinţei auten­tice, iar cei ce se pocăiesc în chip drept să nu se des­partă de ele.

Gheronda Iosif Vatopedinul – Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, 2012

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here