Dialoguri la Athos – Cine este diavolul şi cum lucrează?

0
115

iad

Sfânta Scriptură ne spune că diavolul este „Lu­ceafărul cel căzut”. De aceea Domnul ne spune: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10,18). Este începătorul şi conducătorul cetei înge­rilor căzuţi din cer, atunci când au voit să apostazieze de la voia dumnezeiască.

Atunci în mod auto­mat au fost zdrobiţi şi au căzut din demnitatea şi din locul lor. Ei au pierdut în acelaşi timp şi frumuseţea uimitoare şi luminoasă a chipului lor. Au devenit monştri îngrozitori, fie şi numai pomenirea lor fiind respingătoare. Nu există în ipostasul lor diavolesc nimic bun, nimic frumos, nimic drept, nimic cinstit, nimic raţional, nimic adevărat.

Diavolul, cel ce altădată era purtător al luminii dreptăţii, al iubirii şi al sfinţeniei, s-a transformat deodată – prin răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu -în unealta absolută a întunericului, a urii, a minci­unii, a întregului rău şi a celor ce contribuie la de­zastrul stricăciunii şi al morţii. Acesta a devenit şi va rămâne totdeauna întuneric, minciună şi pierza­nie, chiar cu un anume scop vădit – împotrivirea faţă de tot ce aparţine lui Dumnezeu şi faţă de tot ce Dumnezeu proniază, în special pe om. A devenit – şi va rămâne pentru totdeauna – moştenitorul morţii şi locuitorul iadului, cu principalul scop de a înşela şi de a atrage de partea sa pe cât mai mulţi cu putinţă.

Principala ţintă urmărită de diavol este omul, care păşeşte pe calea unirii cu Dumnezeu. Diavolul nu suportă să-l vadă că urcă mai sus de demnita­tea cea dintâi, pe care a avut-o înainte de cădere, şi din această pricină aruncă asupra lui săgeţile sale cele mai turbate. A devenit şi a rămas după inten­ţie ucigaş de oameni.

În calitate de minciună, viclenie şi răutate, dia­volul nu se înfăţişează în chip vădit. Doar prin sugestii el întărâtă mintea şi simţurile prin pretexte viclene, pentru ca să înşele gândirea şi voinţa, să atragă spre consimţire opinia şi astfel să-şi împingă victima totdeauna prin viclenie, ipocrizie şi înşelă­ciune.

Omul se mişcă şi lucrează mai mult prin sim­ţuri şi prin sentimente. Vrăjmaşul cunoaşte acest lucru. Din această pricină el întărâtă simţurile prin pretexte aparent bune şi astfel fura mai uşor con­simţământul omului. Vedeţi, el ne pune înainte ne­cesitatea biologică. Aceasta se întâmplă şi în lumea trupească, şi în cea sufletească.

Dacă omul este slobod de patimi şi de obişnuin­ţele rele, cu uşurinţă se izbăveşte de lupta şi de unel­tirea diavolească. Dacă, însă, este prizonier al obi­ceiurilor viclene, lupta este dură şi plină de agonie. Negreşit, împotrivirea noastră, care are drept fun­dament scopul existenţei noastre şi al poruncilor dumnezeieşti devine cu putinţă (realizabilă) prin alianţa cu harul, care coexistă împreună cu noi.

Îndemnul apostolic: „Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4,7), este adevărat şi sigur.

Şi „dacă duhul stăpânitorului se ridică împotriva ta, nu te clinti din locul tău” (Ecclesiastul 10,4). Diavolul nu are stăpânire directă sau în chip simţit ca să-l ispitească pe om. Provoacă doar prin închipuire, prin imagini, pe care le proiectează pe ecranul cugetării, şi prin noţiuni (idei), prin intermediul minţii.

Atunci omul singur hotărăşte să primească provocarea (ata­cul) sau să o respingă. Acesta este principalul mod al celui viclean de a intra în legătură cu omul. De acum continuarea depinde de voinţa omului. Fie să se supună, fie să se împotrivească.

Cel mai direct mod de apărare şi de împotrivire al nostru este dumnezeiasca chemare (rugăciunea) şi aducerea aminte de scopul şi de propăşirea noastră. Pilda Domnului nostru, atunci când S-a aflat în pus­tie, ne-a trasat modul practic de luptă împotriva vrăj­maşului, precum şi cele care contribuie la realizarea acestuia.

Diavolul nu are capacitatea înainte-vederii, nici nu cunoaşte ce gândeşte omul. El deduce din mişcă­rile simţirilor şi întărâtă în chip analog mădularele şi simţurile prin înţelesuri pătimaşe. Atunci când vede că dispoziţia sufletului înclină spre imaginea lucru­lui sau a înţelesului, prin care a atacat (învăluit) închipuirea, înţelege că la aceasta sunt dorinţa şi intenţia omului şi aduce pricinile potrivite pentru a-şi supune victima.

În ceea ce priveşte firea sa, diavolul este asemenea cu firea minţii omeneşti. Este foarte rapid, neobosit, neadormit şi neşovăielnic, neschimbabil în viclenie şi răutate. Se schimbă şi se transformă imediat în di­ferite figuri şi forme, dacă aceasta ajută scopului său viclean. Se deplasează totdeauna foarte rapid în orice loc şi se foloseşte de orice mijloc cu scopul principal de a împiedica voia dumnezeiască.

Gheronda Iosif Vatopedinul – Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, 2012

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here