Dialoguri la Athos – Ce este rugăciunea minţii şi de ce se numeşte astfel?

0
152

nature-landscape-road-sun-rays-trees-green-sunlight-1920x1200

Rugăciunea, chiar dacă este una în firea ei, se manifestă în diferite chipuri şi forme, aşa cum se vede în istoria mântuirii. Această atotvirtute este scrisă prin diferite numiri, care totdeauna au aceeași semnificaţie.

Numirea generală este aceea de rugăciune. Potrivit cu scopul şi cu modul în care se manifestă se numeşte rugă, mijlocire, implorare, che­mare în ajutor (paraclis), rugăciune, chiar şi strigare, dacă nevoia care o impune este urgentă.

Însă în prezentul nostru exil rugăciunea nu este doar necesară, ci şi impusă, întrucât Domnul nos­tru ne asigură că „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5). Împreună-lucrarea cu El doar rugăciu­nea o poate izbândi prin „cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7,7).

Modurile rugăciunii ni le predau Sfinţii noştri Părinţi, întrucât ei au fost lucrători adevăraţi şi cu­ceritori ai darurilor şi ai harismelor ei. Orice întoar­cere şi înălţare a minţii către Dumnezeu este rugă­ciune. Cu cât mai liniştit (isihast) şi mai cu atenţie este făcută, cu atât mai mult rodeşte.

Cel mai practic mod al rugăciunii, care domină în plinătatea Bisericii creştine, este psalmodierea din sfintele biserici cu ajutorul cărţilor speciale de slujbă. Un alt mod este rugăciunea „particulară” sau împreună cu doi sau trei, cu diferite rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi sau din psalmii lui David.

Alt mod foarte practic de rugăciune este rugăciunea „particulară”, cu concentrare (adunare) şi luare aminte, în care rugătorul se mărturiseşte cu zdrobire şi si­leşte, prin implorarea sa stăruitoare, împreună-pătimirea cea iubitoare de oameni a Domnului nostru.

Un alt mod al rugăciunii este metoda întoarcerii sprcele dinăuntru, pe care au aplicat-o şi au învăţat-o Părinţii noştri monahi. Cu alte cuvinte, să se ţinea mintea nerăspândită în inimă prin aşa-numita rugăciune de un singur gând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

Mai întâi Apostolul Pavel ne-a adus la cunoş­tinţă că nu este cu putinţă mântuirea fără credinţă şi fără chemarea numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Prin rugă­ciunea de un singur gând căutăm ajutorul dumne­zeiesc şi ne predăm pe noi înşine lui Hristos. Mărtu­risim, precum Petru, că Domnul este Fiul lui Dum­nezeu. Rugăciunea este cuprinzătoare a Sfântului Duh, căci „nimeni nu poate să zică Domn: este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12,3).

Abordarea rugăciunii este ostenitoare din pricina robiei minţii faţă de multe şi rele obişnuinţe, care nu dau lesne înapoi; este astfel nevoie de stăruinţă şi silinţă. De aceea Apostolul Pavel îndeamnă: „Stă­ruiţi în rugăciune”. Stăruinţa înseamnă insistenţă şi prelungire a rugăciunii. În cursul acestei stăru­inţe se întâmplă de multe ori să apară mici piedici, fie de la osteneala fizică, fie din pricina lipsei de obişnuinţă, fie de la diavol. Nu trebuie să le acor­dăm atenţie, de vreme ce scopul şi lucrul căutat este în mod direct Hristos, viaţa noastră.

În chemarea cu stăruinţă a preasfântului nume: doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, cineva poate să simtă că îl dor umerii sau capul. Acest lucru se datorează invidiei diavolului, care are ca scop să întrerupă strădania noastră, şi de aceea nu le vom da atenţie. Acel „neîncetat vă rugaţi” (Tesaloniceni 5,17) este o poruncă şi cunoaştem că „poruncile Domnului nu sunt grele” (1 Ioan 5,3).

Cum vom cunoaşte altfel în chip făptuitor cuvântul Domnului nostru: „căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5), şi acel: „Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi” (Psalmi 49,16).

Părinţii noştri cei cercaţi ne învaţă că uneori tre­buie să zicem toate cuvintele rugăciunii, iar alte­ori, mai cu seamă la început, din pricina neputinţei minţii de a ţine mai multe cuvinte, să spunem „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Nu trebuie însă să schimbăm des cuvintele rugăciunii şi să spunem când una, când alta, deoarece nu se întemeiază o bună obişnuinţă.

Rostim rugăciunea uneori cu gura, „cu glas”, cu voce înceată, în şoaptă, pentru ca să fie ţinută mintea pe loc mai uşor din împrăştierea şi confuzia mediului înconjurător, iar alteori mintal, aşadar, cu mintea noastră. Ambele moduri de rugă­ciune sunt necesare şi folositoare.

Însă silinţa intenţiei provoacă lucrarea harului, iar mintea se înlesneşte în practica rugăciunii. Prin obişnuinţă mintea stăruie mai uşor, este mângâiată de har, dobândeşte simţirea ajutorului dumnezeiesc şi continuă cu curaj.

Gustând dumnezeiasca mân­gâiere, din pricina stăruinţei sale, ţine de la sine rugăciunea, fără rostirea şoptită a glasului, „în chip lăuntric”, şi se roagă cu osteneală mai puţină pen­tru că harul a eliberat mintea de siluirea împrăştierii. Dacă mintea rămâne în rugăciune, primeşte dumnezeiasca luminare, controlează înţelesurile și respinge atacurile iraţionalului, care este în întregime chipul omului vechi.

Atunci harul ne descoperă îm­părăţia lui Dumnezeu, care se află înlăuntrul nos­tru, întocmai precum a învăţat Domnul nostru: „îm­părăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17,21). Acest mod al rugăciunii de un singur gând, dacă este pus în lucrare, este şi se numeşte rugă­ciunea minţii.

Atunci când stăruinţa acestei lucrări este con­tinuată fără întrerupere sau căinţă, harul dumne­zeiesc rămâne de acum statornic în mintea şi în inima nevoitorului. Atunci nu numai că nu este ne­voie de efort, ci de acum rugăciunea lucrează prin ea însăşi neîncetat, chiar şi în somn.

Niciodată ne­voitorul nu va înceta rugându-se să-L implore pe Dumnezeu cu „suspine negrăite”, nu numai pentru sine însuşi, ci pentru fiecare întristat şi îndurerat şi în general pentru întreaga comunitate omenească. Fără o strădanie specială, el participă la durerea lu­mii, „plânge cu cei ce plâng şi se bucură cu cei de se bucură” (Romani 12,15).

Rugăciunea de un singur gând se spune în orice loc, timp sau împrejurare şi în toate formele vieţii noastre comunitare sau particulare.

Această rugăciune nu este interzisă oamenilor care trăiesc în lume (mirenilor), aşa cum susţin unii, chiar dacă este lucrată mai cu seamă de monahi. Orice om poate, oriunde şi oricum se află, să invoce şi să rostească neîncetat numele lui Hristos. Aş vrea să Provoc dragostea voastră! Încercaţi şi foarte repede veți gusta roadele acestei lucrări.

Numele Domnului nostru nu este un simplu cuvânt. Este putere, este lucrare, este înviere şi viaţă.

Oricine se hotărăşte, cu ajutorul harului, să se îndeletnicească cu această lucrare să nu slăbească sufleteşte, să nu se lenevească, să nu se îndoiască, şi plata sa va fi multă; nu numai în cer, ci şi aici, pe pământ, va dobândi folos. Este cu neputinţă ca Domnul nostru, Care a murit pentru noi, fiind noi încă păcătoşi (vezi Romani 5,8), să ne treacă cu ve­derea atunci când îl rugăm cu atâta stăruinţă şi să nu ne dăruiască cele pe care ni le-a făgăduit.

Dacă Domnul nostru i-a ascultat pe dracii care L-au ru­gat să nu-i trimită în adânc şi l-a izbăvit de plăgi pe urătorul de Dumnezeu faraon, care îi asuprea po­porul, nu ne va asculta pe noi, care necurmat, după putinţă, îl chemăm în rugăciune? Să se facă deci şi să rămână rugăciunea şi întru noi, cei bolnavi şi neputincioşi, ca îndatorire necesară; şi să primim, potrivit Scripturii, „cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi” (Efeseni 3,20).

Gheronda Iosif Vatopedinul – Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, 2012

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here