Dialoguri la Athos – Ce este plânsul şi care este folosul lui pentru credincios?

0
140

predica de pe munte

Domnul, în predica Sa de pe munte, îi fericeşte Pe „cei ce plâng”, după fericirea celor „săraci cu duhul”, adică a celor smeriţi. Cel ce este cu adevărat smerit are plânsul neîncetat, deoarece îşi simte ticăloşia întru toate şi se roagă cu durere către „Cel ce poate să mântuiască”, Dumnezeu.

Plânsul se naşte din simţirea micimii, a nimic­niciei, a ticăloşiei şi a neputinţei omului. Plânsul este cel mai nemincinos ambasador către aceia care pot oferi izbăvire şi ajutor, mai cu seamă însă către Dumnezeu, Cel ce este singurul vrednic să dea mângâiere.

Plânsul nu exista atunci când omul se afla în sânurile iubirii desăvârşite şi ale înfierii lui Dum­nezeu. A fost adăugat şi acesta la pedepsele peda­gogice date împotriva neobrăzării omeneşti de după cădere.

Nu cred să existe în întregul spectru al pocăinţei un mijloc şi o măsură atât de binefăcătoare, care să aducă un rezultat imediat, precum plânsul. Primul lucru pe care l-a întâmpinat strămoşul neamului omenesc după surghiunirea lui a fost plânsul şi la­crima. Din păcate, pe acesta îl moştenim toţi cei ce-i suntem urmaşi. Acest rod al propriei noastre nefe­riciri l-a gustat şi Domnul nostru. Chiar dacă El n-a plâns pentru Sine însuşi, ci pentru a noastră strică­ciune şi ticăloşie.

Aşadar, primul rod prin excelenţă pe care ni l-a oferit această vale a plângerii (lumea de după că­dere) este plânsul şi lacrima. Nu cred să se fi născut om care să nu se fi împărtăşit de ele. Putem însă foarte bine să transformăm această otravă a pedep­sei noastre în medicament mântuitor prin mijlocirea pocăinţei şi, desigur, să fim numiţi fericiţi. Cu sigu­ranţă „cei ce plâng” şi „cei ce lăcrimează” sunt toţi cei ce locuiesc pe pământ, însă sunt numiţi fericiţi doar purtătorii credinţei şi ai pocăinţei.

Motivele şi pricinile plânsului stau în simţirea vinovăţiei şi a păcătoşeniei noastre şi în cele ce do­vedesc ticăloşia caracterului nostru faţă de menirea noastră universală. Încălcarea acestei datorii, dar şi nemitarnica ameninţare a dreptăţii dumnezeieşti străpunge conştiinţa şi în continuare inima. Deoa­rece „inima” este apăsată, aceasta creează plânsul, starea de întristare pentru păcate.

Dacă atunci se vor adăuga rugăciunea şi osândirea de sine, care sunt considerate lucruri necesare, vor începe să vină la­crimile şi se va schimba prima otravă a iubirii de sine în medicament mântuitor al vindecării; iar cre­dinciosul va câştiga fericirea, despre care s-a spus: „Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia” (Matei 5,4).

Orice stare întristătoare ce se naşte din lucra­rea pocăinţei este folositoare, indiferent dacă este sau nu urmată de plâns şi lacrimi. Însă experienţa şi Sfinţii Părinţi ne conving că este cu neputinţă să lipsească plânsul şi lacrima de la cei ce stăruiesc în pocăinţă; mai cu seamă de la aceia care au gustat dragostea lui Dumnezeu şi pronia Lui părintească în viaţa lor.

După cum acribia pocăinţei şi a fricii dumneze­ieşti împreună cu un program foarte exact nasc şi menţin plânsul, tot aşa şi viaţa lipsită de luare aminte Şi împrăştierile, mai cu seamă însă încălcarea înfrânârii, îl risipesc şi provoacă uscăciunea şi paralizia sufletului. Atotcuprinzătoarea iubire de osteneală, care este de altfel şi înţelesul crucii, constituie princi­palul lucru care menţine plânsul, şi aici găsim motivul pentru care Sfinţii noştri Părinţii, ca purtători ai pocăinţei, nu au neglijat-o niciodată în viaţa lor.

De multe ori au dus lupte duhovniceşti care pentru noi par exagerate. Însă ce altceva să fie uşa şi calea „cea strâmtă şi cu necazuri”, care duce spre viaţă, decât cuprinzătoare iubire de osteneală? Şi pe drept cu­vânt „puţini sunt cei care o află”.

Gheronda Iosif Vatopedinul – Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, 2012

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here