Dialoguri la Athos – Ce este paternitatea duhovnicească? 

0
109

DSC_0518

Părintele duhovnicesc este antitipul veşnicului şi marelui Dumnezeu şi al Mântuitorului nostru al tuturor, Iisus Hristos. El este strălucirea însuşirii părinteşti a Aceluia. El este gata prin jertfire de sine să poarte de grijă, să mântuiască, să tămăduiascâ şi să readucă în ţarc oaia care s-a rătăcit, oaia cea „pierdută”.

Paternitatea duhovnicească este prelungire a prezenţei Domnului nostru pe pământ şi împreuna cu Iisus adevereşte că nu va trece cu vederea moar­tea păcătosului. Paternitatea duhovnicească arată fără înconjur că propria ei „mâncare şi băutură”, datorie, sens şi ţintă este întoarcerea şi mântuirea fiecărui om care a căzut în păcat.

Paternitatea du­hovnicească, fără să „caute ale sale”, se află neîn­cetat pe altarul jertfirii de sine cu singura preocupare și grijă „ca să nu piară nici unul dintre cei (socotiţi) mici” (vezi Matei 18,14) şi de aceea se face „tuturor toate, ca pe toţi (cei ce se primejduiesc) să îi mântuiască” (vezi 1 Corinteni 9,22).

Pentru reuşita acestui scop înalt, pe părintele duhovnicesc trebuie să-l definească dragostea dezinteresată, blândeţea, îngăduinţa şi libertatea faţă de tot ce aparţine acestei lumi, astfel încât cu fapta de acum să-i provoace pe fiii săi duhovniceşti spre tăgăduirea de sine.

El se va împodobi pe sine cu înţelepciunea cuve­nită, încât să nu audă niciodată de la cei ce vor cugeta potrivnic acel: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (Luca 4,23). Totuşi, problema propriei lui li­bertăţi este considerată necesară pentru reuşita sco­pului slujirii sale.

Părintele duhovnicesc va fi „cel ce leagă pe cel tare şi-i jefuieşte lucrurile” (vezi Matei 12,29). Tre­buie să spună cu îndrăzneală împreună cu Pavel: „Nu ne sunt necunoscute gândurile şi vicleniile lui satana” (vezi 2 Corinteni 2,11), astfel încât să poată tămă­dui orice rană, sau înşelare, sau nedumerire, sau împrejurare.

Atotputernicul har al Preasfântului Duh, care-l însoţeşte pe adevăratul părinte duhovnicesc, îi per­mite să fie încredinţat de faptul că „poate totul” (Filipeni 4,13) cu ajutorul lui (al harului).

Adevăratul păstor se nevoieşte în chip neobosit, astfel încât să nu se piardă nici unul dintre păstoriţii lui Hristos. El are cunoştinţa cuvintelor din Sfânta Scriptură: „Cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui ca gura Mea se va chema” (vezi Iacov 5,20), şi: „Cel ce va deosebi lucrul de preţ de cel fără de preţ, acela îşi va acoperi mulţime de păcate” (vezi Ieremia 15,19).

Cel mai bogat dar pe care atotdragostea lui Iisus îl dăruieşte prin mijlocirea harului este cel al deose­birii nu doar a duhurilor, ci şi a lucrurilor. Cu cea mai ascuţită claritate el „toate le judecă (şi le deosebeşte), pe el însă nu-l judecă nimeni” (1 Corinteni 2,15).

În special în epoca noastră, care este caracterizată de confuzie, discernământul este mijlocul necesar şi măsura echilibrului. Acesta trage în sus restaurează şi reface personalitatea omenească, pe care harababura dezorientării o zdrobeşte în chip necruţător.

Aşa cum am menţionat, cei doi ochi luminaţi de Dumnezeu, care îl vor conduce fără de greşeală şi cu izbândă pe părintele duhovnicesc, sunt împreuna pătimirea şi deosebirea (discernământul), fără de care parcursul va fi neluminat şi primejdios. De câte ori nu ne-am minunat de adevăraţii eroi, sau mai degrabă mântuitori duhovnici, în care lumina darului deosebirii a împodobit cu putere întreaga lor întoar­cere la Dumnezeu şi în general întreaga lor viaţă!

De exemplu, aceeaşi încălcare de lege, dacă este săvârşită de mai mulţi, se vede în mod diferit privită în lumina darului deosebirii. Tocmai aceasta este „sarea” care le sărează şi le conservă pe cele stricăcioase.:

De multe ori se întâmplă ca părinţii duhovniceşti să fie întrebaţi despre teme sau probleme grele duhovniceşti şi să răspundă fiecăruia în mod dife­rit. Aceasta se face potrivit cu persoana, cu tema chiar şi cu împrejurarea, cu timpul şi cu locul. Ace­laşi răspuns – fie ca poruncă, fie ca recomandare nu i se potriveşte altei persoane, din pricina deose­birii caracterului, a lucrului şi a împrejurării. Prin urmare, niciodată nu se dă o rezolvare sau o decizie dacă nu s-a cercetat întocmai cum stau lucrurile.

De exemplu, patru oameni au mâncat înainte de ceasul rânduit sau fără măsură. Primul a mâncat pentru că era foarte înfometat, altul pentru că a as­cultat de un sfat medical şi urma un tratament, altul pentru că i-a plăcut mâncarea şi a fost biruit de poftă, iar altul pentru că îi place să risipească după bunul său plac. Acum, cum vom face aceeaşi jude­cată valabilă pentru toţi aceştia?

Aşadar, să ne unim toţi în rugăciune către Arhipăstorul şi Mântuitorul nostru, ca să dăruiască Bi­sericii părinţi duhovniceşti adevăraţi, lucru care va oferi societăţii noastre echilibrul şi învierea.

Gheronda Iosif Vatopedinul – Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, 2012

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here