Dialoguri la Athos – Ce este păcatul strămoşesc şi care sunt urmările lui?

0
224
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-4

Este păcatul pe care l-a săvârşit protopărintele în grădina Edenului, acolo unde l-a aşezat Ziditorul. Omul, care nu avea simţul păcatului, era drept şi lipsit de răutate; el trebuia să fie încercat, în calita­tea sa de existenţă liberă şi raţională, ca să hotărască în mod conştient relaţia sa cu Dumnezeu.

Iar pentru a dovedi aceasta, trebuia să asculte de porunca de a nu mânca din rodul lemnului (pomului) cunoş­tinţei binelui şi răului. Omul a încălcat porunca şi a trădat încrederea sa în voia lui Dumnezeu.

Această faptă a provocat o triplă vinovăţie a protopărinţilor. Prima, neascultarea de Cel ce a dat po­runca; a doua, fapta nedreaptă de nesăbuinţă sau obrăznicie, de nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de binefăcătorul Ziditor; a treia, lucrarea iraţională, de vreme ce cunoşteau că din călcarea poruncii se va ivi moartea.

Motivul principal al apostaziei omului este dorinţa de independenţă, dorinţa de egalitate cu Dumnezeu, care cu viclenie a fost sugerată de diavol. Au crezut că vor ajunge ei înşişi dumnezei şi, prin urmare, de sine stătători. Însă au devenit asemenea cu Satan, care i-a înşelat. Astfel s-a adeverit cuvân­tul Ziditorului: „Căci în ziua în care veţi mânca din el (din fruct) veţi muri negreşit” (Facerea 2,17).

Prin păcatul său omul a căzut foarte de sus. Con­secinţele au fost tragice. A pierdut darurile harului Sfântului Duh, pe care îl avea „chipul lui Dumnezeu” din om şi prin care ar fi putut să-şi împlinească sco­pul existenţei sale, asemănarea cu Dumnezeu. Prin tăierea sa de la izvorul vieţii veşnice a pierdut posi­bilitatea nemuririi, a nestricăciunii şi a neschimbabilităţii.

„După chip”-ul s-a înnegrit, s-a întunecat şi s-a îmbolnăvit. Nu a fost distrus în întregime, aşa cum învaţă protestanţii, nici nu a rămas neatins, aşa cum învaţă romano-catolicii. După căderea sa, omul are în sine noţiunea de bine şi poate să lucreze virtutea.

Firea adamică s-a pervertit în întregime. A că­zut în silnicia (necesitatea) stricăciunii şi a morţii. Patimile, poftele şi pornirile l-au invadat pe om. Min­tea, lipsită de izvorul luminii celei adevărate, s-a în­tunecat, a căzut în înşelare şi s-a închinat „făpturii în locul Făcătorului”. Sau, ca să-l cităm pe psalmist: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmi 48,12).

Fiecare om, prin naşterea sa, este legat de firea primului om. Poartă, aşadar, firea stricată a lui Adam, care a fost predată morţii. Din pricina acestei uni­tăţi a firii omeneşti se transmite prin moştenire pă­catul strămoşesc.

Apostolul Pavel descrie propria noastră tragedie spunând: „Prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi” (Romani 5,19). Şi iarăşi scrie în altă parte: „Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Romani 5,12). Iar descriind pervertirea firii de după cădere spune: „Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc […]. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine” (Romani 7,15.17). Mica descriere făcută prin cuvintele Apostolului Pa­vel dovedeşte întreaga pervertire pe care a provocat-o greşeala protopărinţilor şi pe care a vindecat-o Dom­nul nostru prin prezenţa Sa aici pe pământ.

Gheronda Iosif Vatopedinul – Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, 2012

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here