Dialoguri la Athos – Care este legătura dintre curaj şi credinţă?

0
135

deus-1024x640

Domnul nostru atrage atenţia că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Toţi cei ce au nevoie de curaj în lupta pe care o avem de săvârşit să-şi impulsioneze mai profund propria credinţă. Credinţa este izvorul curajului, iar pe aceasta iarăşi curajul o sprijină.

Se cuvine să ne referim mai pe larg la curaj, de­oarece acesta este puterea noastră practică. Prin cre­dinţă recunoaştem viitoarea noastră restaurare şi nemurire. Împreună cu aceasta însă este necesară nevoinţa şi mărturisirea noastră practică.

În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor fi­rii noastre, care ne chinuiesc, şi în cele provocate de însuşi diavolul, care ne războieşte neobosit, ne ră­mâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul. Pro­dus al personalităţii noastre, el ne ridică la luptă şi veghere. Noi credem că nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu, Care ne-a chemat în oastea Sa. Cu voia noastră am luat hotărârea de a ne supune voii dum­nezeieşti, pe care o punem în practică şi o conside­răm îndatorire.

Unelte ale voinţei şi forţe motrice sunt zelul şi curajul. Diavolul, întrucât cunoaşte acest lucru, în­cearcă să le paralizeze sub pretextul greşelilor şi al erorilor noastre. El mustră pentru fărădelegile să­vârşite şi-l înfricoşează pe om ca un „avocat”: „Iată! Eşti un călcător de lege! Iarăşi te-ai arătat trădă­tor! Nu eşti bun de nimic! De ce te mai străduieşti, de vreme ce eşti neputincios?”

Tot acest ciclu al vicleniei diavoleşti, mai cu seamă la cei necercaţi, provoacă decăderea fizică şi apatia, care este produsul descurajării. De aceea nevoitorul are nevoie de multă luare aminte ca să nu cadă în cursa „avocatului” diavol şi să-i fie para­lizată activitatea prin pretexte înşelătoare.

De vreme ce lupta pentru pocăinţă are, într-adevăr, multe aspecte, iar împotrivirile sunt multiple, este firesc, din pricina patimilor şi a obişnuinţelor, care există şi lucrează, să se facă greşeli. Atunci diavolul îl prezintă pe Dumnezeu ca judecător şi, prin urmare, călcătorul de lege (omul) devine de acum răspunzător. Acesta încetează să mai aibă îndrăz­neală către Dumnezeu, de vreme ce este trădător, şi în acest fel îşi pierde curajul şi zelul, ajungând să-l stăpânească apatia.

Părinţii noştri cei purtători de Dumnezeu, „cei ce bine s-au nevoit şi s-au încununat”, ne învaţă propria lor experienţă, care zdrobeşte viclenia şi per­fidia satanică. Încetăm astfel a-L considera pe Dum­nezeu judecător, aşa cum prin înşelăciune ni-L pre­zintă vrăjmaşul.

Îl vedem ca pe Părintele nostru, şi-i răspundem impostorului: „Mergi înapoia mea, satano! Nu am nevoie de avocat! Lui Dumnezeu I-am greşit, în faţa lui Dumnezeu mă apăr, Care S-a fă­cut om pentru mine, pentru ca să mă înfieze, iar pe tine să te desfiinţeze şi să te zdrobească. Niciodată nu mă voi teme de Tatăl meu, nici nu-L voi lepăda, nici nu-L voi trăda. Lipsa mea de cercare îmi pune piedică şi propria ta facere de rău. Pe aceasta o va desfiinţa Dumnezeu, prin harul Său, iar pe mine mă va răsplăti, pentru că pentru aceasta m-a hărăzit”.

Arătăm, prin cele ce am spus, modul în care ne­voitorul trebuie să lupte şi să nu dea înapoi în di­feritele lipsuri şi alunecări ce ni se întâmplă.

Sfârşitul pocăinţei este unirea noastră după har şi dar cu Dumnezeu Tatăl, îndumnezeirea însăşi, aşa cum Domnul nostru ne-o descrie. „Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia şsă fieţ în Noi” (cf. Ioan 17,21).

În vreme ce forma ultimă a pocăinţei este ca cel ce se pocăieşte, oricât ar fi ce­dat prin nepăsarea sa, să ţină dreapta credinţă în pumnezeu şi să nu lepede mărturisirea creştinească, faptul că ţine şi nu leapădă mărturisirea „cea în­tru Hristos” înseamnă că se află în starea şi în locul celor ce se pocăiesc. Iar Dumnezeu, prin harul Său, rămâne împreună cu el, aşteptând trezirea lui din întunericul deznădejdii.

Dumnezeiasca milostivire consideră această ati­tudine mărturisire şi, prin urmare, Dumnezeu, Care caută întoarcerea celor bolnavi şi neputincioşi, îl va trezi, de vreme ce nu a trădat „până în sfârşit” te­meiul pocăinţei. Tema mântuirii noastre nu este o chestiune de schimb reciproc. Este o chestiune de credinţă şi mărturisire în Acela care îi mântuieşte în dar pe cei ce cred în El şi aşteaptă împreună pătimirea şi iubirea Sa de oameni cea de negrăit.

Gheronda Iosif Vatopedinul – Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, 2012

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here