Diaconia ecumenică şi contribuţia ei culturală la umanizarea societăţii (I)

0
165
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

diaconie liturgica1. Diaconie liturgică

„Fiecare diaconie pleacă de la altar” – această renumită propoziţie a lui Wilhelm Lohe, care a fost o „personalitate liturgică” respectiv o „anima naturaliter liturgica”, exprimă un adevăr ecumenic şi anume legătura interioară dintre liturghie şi diaconie. La întâlnirea ecumenică din anul 1983 din Vancouver diaconia a fost definită ca „liturghie după liturghie”. Diaconia aparţine de fiinţa Bisericii ca instituţie caritativă, vindecătoare şi împăciuitoare.

O diaconie autentică se bazează nu numai in teologia evanghelică ci şi în cea catolică şi ortodoxă pe dinamica euharistică a restaurării demnităţii umane. Diaconia ca luptă pentru dreptate şi pentru demnitatea omului îşi are rădăcinile în spiritualitatea euharistică, care înţelege pe om ca fiinţă chemată la comuniunea veşnică cu Dumnezeu.

Diaconia are o dimensiune liturgică, pentru că fiecare ajutor al oamenilor aflaţi în nevoi trupeşti şi sufleteşti este o expresie a iubirii de Dumnezeu. Diaconia adevărată este slujire a lui Dumnezeu, deoarece iubirea de apoapele este un corelat al iubirii de Dumnezeu (1 Ioan 4, 12). Diaconia constituie atât o formă de acţiune cât şi o concretizare a credinţei. „Devotamentul faţă de om este slujire. El este expresia credinţei în Dumnezeu, care s-a dedicat oamenilor în Iisus Hristos. Acestui Dumnezeu îi slujeşte Biserica prin Liturghie (slujirea lui Dumnezeu), prin Martyria (mărturisire), prin Koinonia (comuniune) şi prin Diaconie (slujirea aproapelui)”.

Mântuitorului  Hristos care a pus în prim plan slujirii

Conceptul de diacon (diakonos) îşi are originea în limbajul liturghiei, pentru că el a fost folosit în special pentru slujirea la mese, adică pentru slujirea şi îngrijirea celor nevoiaşi. Biserica s-a arătat de la început a fi „slujire” faţă de Cuvânt şi „slujire” a săracilor.   Însemnătatea   diaconiei   se   arată   în mesajul aproapelui: „Fiul Omului nu a venit ca să i se slujească, ci ca să slujească” (Marcu 10, 45). Faptul că trimiterea Fiului a avut de a face cu slujirea sa faţă de oameni, în special faţă de săraci, de bolnavi şi de cei asupriţi, ni se arată prin actul său de spălare a picioarelor ucenicilor (Ioan 13, 4c). Mesajul iubirii revelează de fapt valoarea slujirii: „Cine dintre voi vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru” (Marcu 10,43; Marcu 9, 35).

în ce constă însă dimensiunea liturgică a diaconiei? Funcţia socială şi caritativă a Bisericii nu poate fi separată de liturghie, atâta timp cât milostenia creştină are o dimensiune epicletică. Inspiraţia diaconiei creştine respectiv criteriul hotărâtor al identităţii diaconice constă nu numai în „memoria culturală”, în anamneză poruncilor lui Hristos, ci şi în întărirea activităţii creştine prin Duhul lui Hristos, adică prin epicleza Duhului Sfânt. „Motivul primar al diaconiei liturgice este Duhul Sfanţ, cel ce inspiră, susţine şi întăreşte slujirea creştină adevărată după modelul lui Hristos”.

Diaconia ca practicare a slujirii celor aflaţi în nevoi…

Inseamnă slujirea lui Hristos şi preamărirea lui Dumnezeu. Diaconia ca „împărăţie a cerurilor în forma de iubire a aproapelui” este expresia anticipării liturgice a împărăţiei lui Dumnezeu. Această anticipare se produce prin puterea Duhului Sfânt. Acesta îi ajută pe oameni să-şi depăşească centrarea păcătoasă asupra sinelui, adică solipsismul şi egoismul. Motivul pentru care diaconia nu conduce niciodată la îngâmfare narcistă şi la admiraţie de sine, constă în faptul că orice diaconiei se produce prin lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este activ în fiecare act de iubire a aproapelui şi a lui Dumnezeu.

Creştinul ca diacon vede pe ceilalţi oameni cu ochii iubirii veşnice a lui Dumnezeu şi recunoaşte demnitatea lor ca subiecte asupra cărora se orientează această iubire a lui Dumnezeu. Diaconia creştină nu este numai hristocentrică, ci și pnevmatocentrică. Ea nu presupune numai pneumatologia, ci şi o anumită antropologie.

2. Homo diaconus – antropologia creştină ca fundament al diaconiei

O diaconie înţeleasă şi practicată corect nu se întemeiază pe compătimire, ci pe încrederea în valoarea demnităţii indestructibile a fiecărui om. Dacă omul este imago Dei, adică chip al frumuseţii nepieritoare a lui Dumnezeu, atunci ajutorul faţă de cei nevoiaşi implică o recunoaştere a demnităţii universale şi intangibile a omului şi în acelaşi timp o contribuţie directă la restaurarea chipului lui Dumnezeu. Aici nu este vorba despre restaurarea chipului lui Dumnezeu în cei handicapaţi, săraci, asupriţi sau abandonaţi în societate, ci în diaconul însuşi, adică în cel ce trăieşte în mod diaconic.

Dacă omul slujeşte aproapelui, atunci el contribuie ca demnitatea aproapelui să fie tratată cum se cuvine. Dacă refuză acest lucru, fie din cauza egoismului, a neatenţiei sau a dezinteresului, atunci chipul lui Dumnezeu în el este afectat. Omul nu poate să-şi piardă chipul lui Dumnezeu, pentru ca acest chip înseamnă o vocaţie ontologică spre comuniunea cu Dumnezeu. Omul poate însă să murdărească frumuseţea acestui chip al lui Dumnezeu prin păcatele sale, adică prin respingerea invitaţiei la comuniunea cu Dumnezeu. Fiecare act de diaconie are deci şi o dimensiune estetică. Recunoaşterea celuilalt prin slujire şi ajutor implică o restaurare a ordinii estetice a comunicării interumane. Practica diaconiei ca practică a împărţirii şi a vindecării în solidaritate cu cei săraci are ca ţintă restaurarea comuniunii (Koinonia).

Diaconie ca slujire a lui Hristos.

Pe Hristos il întâlnim în cei săraci, este în acelaşi timp o strădanie de protecţie a demnităţii proprii precum şi a dinamicii de realizare a fiinţei umane. În special Psalmul 8 subliniază frumuseţea dumnezeiască şi demnitatea fiecărui om: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin fată de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul Mâinilor Tale, toate le-ai pus sub Picioarele lui.”

Recunoaşterea universalităţii demnităţii omului, care stă la baza diaconiei, ajută la depăşirea discriminării. Indeparteaza sexismul, a patriarhalismul şi a rasismul din societate. Fiecare om poartă în sine frumuseţea nepieritoare a Sfintei Treimi, indiferent dacă este bărbat sau femeie, alb sau negru. Fiecare om este o revelaţie şi o .gramatică a unei posibile expresii de sine a lui Dumnezeu”.

Diaconia autentică este integrală. Ea nu tratează numai durerile trupeşti şi nevoile omului, ci tinde spre vindecarea integrală a acestuia. în iubirea lui Dumnezeu fată de om şi în iubirea omului faţă de Dumnezeu şi a oamenilor între ei există un potenţial eliberator şi vindecător în privinţa relaţiilor umane.

Concepţia despre lume a creştinismului este marcată de paradigma iubirii creatoare a lui Dumnezeu.

Dumnezeu iubeşte lumea cu iubirea care este el însuşi. Iubirea ca fundament al fericirii eshatologice constă într-o dinamică transformatoare. Iubirea, Lumina şi Adevărul lui Dumnezeu transformă pe om, facându-I sensibil pentru durerea celuilalt: „Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne” (Iezechiel 36,26). Nu există diaconie autentică fără o inimă de carne, adică sensibilă şi împreunăsimţitoare. Sensul întrupării lui Hristos nu constă „numai” în îndumnezeire, ci şi în umanizarea omului. Omul adevărat – „ecce homo” (Ioan 19,5) – este omul iubirii aproapelui, al dreptăţii sociale şi al păcii.

Dumitru Stăniloae a arătat că iubirea adevărată însemnă uitare de sine, adică chenoză. Astăzi putem vorbi despre necesitatea unei chenoze ecumenice. Fără renunţare la triumfalism nu poate exista nici o comuniune autentică. Nimeni nu poate fi „ortodox” fără a percepe prezenţa lui Hristos şi a Duhului Sfânt în toţi oamenii.

Această percepţie implică în sine un refuz al marginalizării oamenilor hadicapați fizic şi psihic. „Handicapurile pot avea ca urmări nu numai nedreptatea ci şi sărăcia în privinţa relaţiilor şi micşorare şanselor. Oamenii cu hadicapuri sunt deseori victima tendinţelor de discriminare din societate”.

A cincea întrunire a Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Nairobi a constatat acelasi lucru. Au spus: „Dacă Bisericile caută şi doresc unitatea autentică, atunci trebuie să fie deschise pentru toţi oamenii”. Intr-o societate marcată de darvinismul social, oamanilor săraci, bolnavi şi handicapaţi li se reneagă demnitatea umană. Misiunea Bisericii constă de aceea în lupta pentru demnitatea intangibilă a fiecărui om. Valoarea unei societăţi depinde de nivelul ei social, adică de umanismul ei.

Pe urmele iubirii, Contribuţii trinitare la o cultură a comunicării sfinţitoare, Daniel Munteanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here