Diaconia ecumenică şi contribuţia ei culturală la umanizarea societăţii (III)

0
131
diaconieDiaconia ca praxis pietatis sau ca spiritualitate vie

A cincea întrunire a Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Nairobi (1975) a subliniat însemnătatea spiritualităţii pentru diaconie: „Dorim o spiritualitate nouă, care să întrepătrundă planificările, gândirea şi acţiunea noastră”. Diaconia nu are voie să fie redusă la instituţii diaconice, pentru că ea este esenţa creştinismului. Fiecare creştin este prin Botez un purtător al lui Hristos, adică al iubirii dumnezeieşti şi diaconice. Diaconia nu este deci o funcţie a Bisericii, ci fiinţa acesteia.

Nu putem separa identitatea creştină de practică.

De aceea lex orandi, lex credendi şi lex agendi formează un întreg indivizibil. Nu putem fi creştini fără a iradia iubirea diaconică. În afară de aceasta diaconia creştină susţine cultura iubirii aproapelui şi este un semn pentru vivificitatea Bisericii lui Hristos. Nu numai diaconia este ecumenică, ci şi ecumenismul se bazează pe diaconie. Nu există numai un ecumenism diaconic, ci şi un ecumenism al diaconiei. Înnoirea diaconatului este de exemplu o „datorie ecumenică” şi în acelaşi timp o şansă pentru ecumenism. Diaconia contribuie la depăşirea graniţelor  confesionale şi susţine activitatea în comuniunea Bisericii celei una şi slujitoare a lui Hristos.

Responsabilitatea socială a credinţei devine limpede atunci când diaconia este pusă în centrul antropologiei teologice. „De fiinţa credinţei creştine ţine faptul de a fi deschis faţă de lume şi de oameni în nevoile lor concrete, deoarece Dumnezeu s-a deschis lumii în mod plin de iubire în Iisus Hristos şi prin Duhul Sfânt”. Levinas înţelegea diaconia ca responsabilitate pentru celălalt. Responsabilitatea faţă de celălalt este percepută numai în spaţiul cultural al diaconiei. De aceea cultura diaconiei stă în centrul antropologiei ecumenice, care contribuie indirect ca demnitatea umană şi drepturile sociale ale omului să fie protejate. Într-un sens mai larg putem vorbi despre o contribuţie directă a diaconiei ecumenice la chipul social al Europei.

Cultura diaconiei hotărăşte asupra capacităţii de viitor a creştinismului.

Diaconia nu este numai slujire a dreptăţii ci şi simbol al dreptăţii şi al păcii. Ea are o componentă supraindividuală pentru că dreptatea nu este posibilă decât în domeniul unui spaţiu social. Diaconia ecumenică oferă astfel un fundament important pentru egalitatea tuturor oamenilor ca făpturi ale lui Dumnezeu şi stă mereu în orizontul orientării fundamentale spre dreptate.

Hristos a devenit om, pentru ca omul să devină mai uman, adică chip autentic al lui  Dumnezeu, eliberat din iadul egoismului şi al înstrăinării de sine. Omul se realizează numai în comuniune şi anume prin „uitarea de sine” în iubirea chenotică. Fără ea nu există diaconie şi iubire a aproapelui. Vocaţia diaconică ţine de datoria omului de a fi un izvor al iubirii trinitare. Diaconia este de aceea inima spiritualităţii creştine, speranţa eshatologică într-o societate transformată prin puterea iubirii lui Dumnezeu lucrătoare în noi.

O antropologie creştină inspirată de diaconie are ca valoare suprema iubirea, filantropia.

Astăzi diaconia se realizează în responsabilitate globală ca solidaritate slujitoare şi ca protest împotriva asupririi şi a negării drepturilor omului. Ea este o slujire vindecătoare, participare la procesul noii creaţii, anticipare a vieţii celei noi, a comuniunii celei veşnice. Ea nu este orientată numai asupra suferinţei oamenilor ci şi spre împărăţia lui Dumnezeu, adevăratul viitor al omului.

Omul, aşa cum este el perceput în diaconia creştină, are o demnitate intangibilă, veşnică. O antropologie creştină inspirată de diaconie are ca valoare suprema iubirea, filantropia. Nu se mai pleacă de la propoziţia carteziană cogito ergo sum, ci de la amo ergo sum. Percepţia celuilalt ca mister dumnezeiesc are urmări vindecătoare asupra comunicării şi a comuniunii interumane. De aceea, diaconia ecumenică contribuie la terapia societăţii.

„Biserica este concepută ca o comuniune vindecătoare in special în dezbaterile ecumenice. (…) în înţeles diaconic, prin comuniune terapeutică se descrie ajutorul celor care au experiat ei înşişi ajutorul lui Dumnezeu. Numai o comuniune vindecată poate fi şi o comuniune vindecătoare”.

Diaconia ecumenică contribuie ca teologia creştină să poată da noi impulsuri culturale în societate.

Limbajul teologiei creştine influenţează discursul public şi istoria publică.

Ţinta teologiei creştine nu este o spiritualitate privată, respingătoare a lumii; ci transformarea lumii prin comuniunea cu Dumnezeu. Comuniunea înseamnă o întrupare a iubirii lui Dumnezeu în lume, în structurile ei concrete şi în mecanismele interioare ale istoriei lumii.

Diaconia ecumenică poate fi privită ca o contribuţie la cultura ecumenică, deoarece ea încurajează acţiunea ecumenică. Omul devine activ în sistemul său social şi anume dincolo de graniţele confesionale ale concepţiei sale despre lume, fiind îndrumat de paradigma comunicării şi a umanizării. Comunicarea socială poate fi adâncită şi restructurată prin cultura ecumenică, deoarece aceasta recunoaşte caracterul unic al omului.

Cultura şi structura socială

Acţiunea socială aparţine de domeniul antropologiei culturale. Clifford Gertz descria obiectul de cercetare al culturii ca fiind „logica informativă a vieţii reale”. Cultura nu este un simplu sistem simbolic fără însemnătate pentru activitate, atâta timp cât cultura şi structura socială constituie perspective diferite ale aceluiaşi fenomen.

Cultura este un „sistem de semnificaţii şi de simboluri, pe baza cărora au loc interacţiuni sociale”, în timp ce structura socială „este însuşi sistemul social de interacţiune”. Geertz definea cultura ca neţ de semnificaţii ale omului care sunt legate prin legături intertextuale. Pentru el religia este un sistem cultural, un neţ de semnificaţii care poate fi întels numai în mod interpretativ.

Religia nu este interesantă din perspectivă sociologică, pentru că redă ordinea socială, ci pentru că o marchează pe aceasta. Omul trăieşte într-o cultură şi poate în acelaşi timp să creeze cultura, să o imprime sau să o formeze. Puterea transformatoare a fiinţei umane nu se orientează însă numai înafară, ci poate şi trebuie să înceapă cu propria metanoie sau culturalizare. Diaconia ecumenică poate în multidimensionalitatea de astăzi a culturilor să atragă atenţia asupra matricii interne a comunicaţiei pline de sens şi să justifice în acelaşi timp datoria unei simfonii a culturilor.

Diaconie ecumenică – o contribuţie la cultura împăcării

Soteriologia nu se rezumă „numai” la teosis, adică la îndumnezeirea omului, ci implică şi împăcarea omului cu Dumnezeu, a oamenilor între ei şi a întregii creaţii.

Mântuirea ca restaurare a comuniunii presupune împăcarea. Ea este condiţia fundamentală a comuniunii vindecătoare. Diaconia ecumenică, tragându-şi seva din paradigma împăcării dintre diferitele confesiuni sau tradiţii, poate fi definită atât ca încercare de diferenţiere teoretică şi de justificare a conceptului de împăcare, cât şi ca o contribuţie directă la o cultură a împăcării.

Omul nu este numai împăcat de către Hristos cu Creatorul său ci este şi chemat în acelaşi timp să preia iniţiativa şi dinamica creatoare a împăcării. Dincolo de aceasta diaconia ecumenică îl prezintă pe om ca pe o fiinţă împăciuitoare şi doritoare de împăcare. Relevanţa socială a diaconiei ecumenice ca fundament al unei culturi a împăcării constă în implicaţiile politice şi economice ale împăcării. Fără o cultură a împăcării nu există nici pace vindecătoare şi nici dreptate în societate Aici se arată relevanţa socială a teologiei diaconiei pent politica eliberării şi a dreptăţii.

Omul uită de sine prin diaconie şi pune în centru iubirea lui Hristos.

Împăcarea este cheia rezolvării conflictelor interumane persoanele înstrăinate se transformă prin puterea împăcării ş trec de la confrontare la dialogul vindecător al iubirii, dreptăţii şi al păcii. Diaconia ecumenică poate sluji deci în acest sens ca punte de legătură între teologie şi societate

Diaconia în sensul creştin al cuvântului înseamnă slujirea aproapelui, milostivire, iubire, koinonia, chenoza iubirii, uitare de sine. Omul uită de sine în duhul diaconiei şi pune în centru iubirea lui Hristos. Acest dinamism al uitării de sine are o dimensiune reconciliantă, pentru că deschide spaţiul împăcării. Umanizarea societăţii prin diaconia ecumenică se bazează pe cultura sau pe recunoaşterea demnităţii umane. Aceasta se opune intenţiilor de a trata pe om ca pe un obiect şi dă naştere unui proces de transformare socială care contribuie la diminuarea nedreptăţii şi a inegalităţii din lume.

Pe urmele iubirii, Contribuţii trinitare la o cultură a comunicării sfinţitoare, Daniel Munteanu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here