Despre „trianonisme”- n ritm de maskirovka pe un portativ cu note de ceardaş, cazacioc şi bătuta pe loc…

0
382

Despre „trianonisme”-n ritm de maskirovka pe un portativ cu note de ceardaş, cazacioc şi bătuta pe loc…

        Stimaţi cititori, „materialul” de azi poate părea un pic cam lung dar vă invit s-aveţi răbdare şi a-l citi până la capăt pentru că altfel, nu veţi înţelege ce am vrut a zice-n titlul „dansant” pe care vi l-am propus azi. Astfel, vă invit să  facem, din nou, o excursie-n alte timpuri, într-o zonă spaţio-temporală în care trecutul este adus şi pus „pe tapet”, în zilele noastre, într-o cheie de înţelegere menită să slujească unei susţinute campanii de dezinformare care ajută unor scopuri deloc „coşer”, apropo de nostalgii iredentiste şi de vise cu parfum de anti-Trianon…
      Simpla pomenire a numelui de Valea Uzului este menită, acum, în plin scandal al cimitirului de acolo, să trezească reacţii emoţionale de-o parte şi de alta a spectrului politic, social şi etnic din spaţiul românesc… Cine sunt „păpuşarii” scandalului de acolo?… Verva şi polemica politicianistă românească de azi aruncă şi prin curtea unor instituţii româneşti pisica moartă… E greu de spus cu subiect şi predicat, dar un lucru este cert: scandalul serveşte, din plin, interesele grupărilor cu caracter irredentist, fie ele de factură politică sau aşa-zis civică… Este doar o piesă din puzzle-ul operaţiunilor vaste de dezinformare declanşate de câţiva anişori încoace de cercuri cu „parfum financiar” şi informaţional budapestan în vederea negării Tratatului din iunie 1920 de la Trianon… Părerea mea despre aceste acţiuni, începute şi desfăşurate de mult timp prin „politica paşilor mărunţi” este că ele se vor înmulţi şi vor avea un apogeu deloc pozitiv pentru liniştea est-europeană undeva în primăvara anului viitor, 2020. Mi-ar plăcea să mă înşel dar nu cred că va fi aşa! Menţionez, pentru cei care nu mă cunosc, că mă consider un bun cunoscător al culturii maghiare, cunosc o bună parte din istoria comună româno-maghiară, cu bunele şi cu relele ei, şi că îmi repugnă orice exacerbare de tip xenofob, şovinist ori altele asemenea în relaţiile bilaterale. Recomand celor ce practică cele zise anterior, multe duşuri reci pentru răcorirea creierelor înfierbântate!…
         Poate n-ar strica să coroborăm eforturile susţinute ale cercurilor iredentiste budapestane (inclusiv a celor din mediul politic românesc, fireşte) cu recentele evenimente de factură politică din Republica Moldova, unde – ce să vezi?- eternul ţar kaghebist de la Moscova râde-n barbă de şah-mat-ul dat recent ezitărilor (şi deciziilor de conjuncture) diplomatice europene, americane şi, mai ales, româneşti. De ce spun asta?… Simplu, acţiunile tip maskirovka nu reprezintă nimic nou „pe frontul de est” iar la acest tip de dezinformări ruşii sunt maeştri de cel puţin un secol… Cine nu vede o legătură intrinsecă între pohtele ursului de la răsărit cu cântatu-n struna iredentistă a lui Viktor bacsi de la Budapest, plus „batista pe ţambalul” gazelor de pe traseul Rusia-Germania este fie naiv fie nu are habar de eternele jocuri geopolitice jucate de ruşi măcar de la Petru cel Mare încoace…
        Pentru cine nu ştie, maskirovka reprezintă esenţa diversiunii militare ruse, o doctrină ce acoperă o paletă largă de măsuri în domeniul militar, politic sau informațional. Maskirovka foloseşte metode de camuflare a acțiunilor şi intențiilor, negare a acțiunilor/intențiilor și dezinformare, măsuri ce sunt executate atât pe timp de război cât și pe timp de pace. Există elemente certe că există un asemenea război informaţional, bine conceput, foarte bine organizat şi purtat pe toate fronturile şi cu toate mijloacele puse la dispoziţie de atât de generoasa societate a informaţiei din „satul global“… În ceea ce priveşte politica de tip „pas cu pas” a cercurilor iredentiste maghiare, nu e nimic nou sub soare!… Aceasta nu a încetat niciodată, nici măcar pe timpul „legăturilor frăţeşti” din perioada comunistă dar, în ultimul timp, s-a înteţit, cu cât ne apropiem mai mult de aniversarea actului de la Trianon.
        Focalizarea principală a acestor tipuri de acţiuni este propagarea informaţiei care trebuie să devină convingere, în special în spaţiul maghiar ori maghiarofon dar şi în cel românesc ( pentru că există destui, chiar prea mulţi, „idioţi utili”…) şi, prin urmare, să se substituie realităţii, în principal prin mesaje tip „Transilvania nu este pământ românesc“, că aceasta trebuie să devină autonomă de „miticii” de pe malul Dâmboviţei, că, din punct de vedere istoric, ar aparţine de drept unei alte entităţi statale, alta decât România, şi că este cazul ca, în cele din urmă, minoritatea maghiară să poată fi eliberată de „coşmarul genocidului cultural” şi operaţiunilor de „purificare etnică” organizate în mod „constant şi criminal” de către guvernanţii statului român… Par cuvinte şi sintagme „tari” dar mesajele de acest tip există şi se propagă constant!… Apropo de „guvernanţii statului român”, îmi vine-n minte butada circulată des în ultimele decenii care spune că în România se organizează alegeri parlamentare doar pentru a vedea cu cine va guverna UDMR-ul… Nichita ar zice că situaţia-i de râsu-plânsu!…
        Sigur că cele pomenite anterior sunt mesajele principale şi declarate pentru primul nivel (sau misiunea imediată, în termeni militari) al operaţiunii de dezinformare. La nivelul următor, „the next level of the game”, este reiterat obsesiv mesajul privind responsabilitatea ce ar reveni statului român pentru operaţiunile respective, ceea ce ne trimite, insinuant şi obsesiv, înspre o posibilă competenţă a Curţilor internaţionale de justiţie care judecă asemenea fapte criminale, puse în aceeaşi categorie cu genocidul, crimele de război sau crimele împotriva umanităţii. Nu spun că aşa se va întâmpla, spun doar că aşa cred că este concepută operaţiunea în ansamblu!… Iar dacă „iese ceva”, cu atât mai bine pentru planificatori!…
        Este foarte clar că pentru cei care organizează, lansează şi gestionează acest tip campanii de dezinformare locale, regionale şi globale, realitatea istorică nu contează absolut deloc, aceasta fiind considerată doar o percepţie care trebuie modificată la nivelul publicului-ţintă. Dacă aceste campanii sunt desfăşurate intens şi pe o perioadă mai mare, atunci există posibilitatea ca setul informaţional ostil transmis de campania respectivă să devină realitatea la care să se raporteze publicul – ţintă, moment în care orice alte clarificări către realitatea efectivă devin „propagandă duşmănoasă”. „Aria calomniei” descrie în esență efectele devastatoare ale minciunii deliberate, subversive, transmisă în public pentru a elimina pe cineva sau ceva incomod, ruinându-i reputația… „Bărbierul din Sevilla” poate fi o bună lecţie de campanie de dezinformare!
        Cu atât mai uşor le vine „planificatorilor” (aproape ca o mănuşă făcută la comandă) dacă, aşa cum s-a întâmplat de prea multe ori în cazul istoriei noastre mai vechi sau mai recente, decidenţii politici de pe Cheiul Dâmboviţei vor acţiona fie din mărunte impulsuri politicianiste ce ţin de algoritmi politici (voturi de susţinere în Parlament, adicătelea) fie din teama de a „nu deranja“ cu vreo intenţie de verticalitate spinală curţile europene, transatlantice, pe cele din stepă sau de pe Marte, aplicând procedura struţului şi minimalizând problemele reale, făcându-se că nu văd şi nu aud ceea ce se întâmplă…Adică politica lui „mucles” ori „las-o, măi, că merge şi aşa şi-om vedea noI ce-o mai fi!”
         Stimaţi politicieni români, nu dau lecţii de politică nimănui, pentru că nu ştiu să fac politică şi nu-mi place politica actuală, fie ea de dreapta, stânga ori stânga-mprejur dar asta nu e politică!… Cât timp nu vom avea definită şi aplicată o strategie pe termen lung a interesului naţional adevărat, stabilit pe piloni solizi de factură socială, economică, culturală, politică şi geopolitică etc., jocul politic dâmboviţean nu este altceva, din păcate, decât un fel de „alba-neagra” a trocului de interese financiare şi de putere. Insist pe cuvântul „troc”….
       Citeam mai anii trecuţi despre părerile unui activist civic maghiar, opozant şi critic al lui Viktor Orban şi a formaţiunii politice a acestuia, Rudolf Ungváry pe numele său, care explica evoluţia politică negativă în direcţia unui etnocentrism militant reprezentat de către un regim cu un pronunţat caracter autocratic prin faptul că Ungaria nu ar fi reuşit să depăşească stadiul pre-modern al istoriei sale şi că, „de la 1848 încoace, Ungaria a înregistrat numai eşecuri. Dezamăgirile populaţiei şi-au găsit o supapă în mituri naţionale şi în mistificări ale propriei istorii”. În această cheie, proiecţiile colective asupra unui trecut glorios, inexistent în fapt, sunt instrumentate de către grupuri şi partide politice de dreapta şi extremă dreapta puternic „parfumate” cu sprijin moscovit.
         În accepţiunea activistului civic maghiar, schimbările intervenite după prăbuşirea lagărului comunist nu au oferit populaţiei frustrate, fie economic fie social fie de altă natură, figuri democratice de identificare credibile. Acelaşi activist subliniază că „tradiţionalismul belicos şi fixarea pe ideea superiorităţii faţă de alte naţiuni, pe care o garantează un stat puternic, generează intoleranţa faţă de minorităţi, xenofobie şi anti-semitism”.
        „Trauma” Tratatului de pace de la Trianon din iunie 1920, când Ungaria a pierdut o parte a teritoriului său, a devenit o prezenţă perpetuă în interpretarea istoriei, fiind folosită de extremişti pentru a apela la instincte naţionaliste, folosind întreaga paletă a miturilor fondatoare care alimentează motorul propagandei naţionalist-extremiste cu legende eroice actualizate cu idei revizioniste şi iredentiste pe gustul celor frustraţi şi nemulţumiţi.
        Astăzi mă voi opri aici cu considerentele personale despre cum şi-n ce fel funcţionează campania anti-„trianonistă”, cu promisiunea că voi reveni asupra subiectului şi vă propun să citiţi, în cele ce urmează, un material interesant scris de domnul dr. Ioan Lăcătuşu, unul dintre liderii comunităţii româneşti din judeţul Covasna, în lucrarea „Dăinuire românească în Covasna şi Harghita” apărută la Bucureşti, la Editura „România Pur şi Simplu” în anul 2007. E o frescă destul de interesantă şi foarte bine documentată a relaţiilor româno-maghiare din anul 1916, în contextul primei conflagraţii mondiale. Lectură plăcută în continuare!

Starea de spirit a populaţiei româneşti din Arcul intracarpatic, în anul 1916

         O dimensiune definitorie a localităţilor din Arcul intracarpatic, izvorâtă din poziţia lor geografică, o constituie intensele şi multiplele legături cu românii de peste munţi. De-a lungul istoriei, zona sud-estului Transilvaniei, a reprezentat o adevărată „placă turnantă” a relaţiilor economice, sociale, culturale şi spirituale, între Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.Spre deosebire de celelalte zone ale Transilvaniei, în localităţile din fostele scaune secuieşti, comunităţile româneşti (cu excepţia celor din zonele Buzăului Ardelean şi a Topliţei) erau reduse numeric, ca urmare a intensului proces de maghiarizare desfăşurat de-a lungul secolelor, atât pe cale paşnică, naturală – prin intermediul căsătoriilor mixte – cât şi pe cale violentă, prin constrângeri legislative şi instituţionale.
         Românii de aici, erau foarte atenţi la evoluţia vieţii politice austro-ungare, la veştile de pe front, la dezbaterile, frământările, eşecurile şi izbânzile românilor ardeleni, dar mai ales la ceea ce se întâmpla în „Regat”, aflându-se în contact nemijlocit cu ţinuturile de peste munţi. Intelectualii din zonă, majoritatea beneficiari ai burselor oferite de Fundaţia Gojdu şi alte fundaţii româneşti din Ardeal, susţineau deschis cauza unirii Transilvaniei cu ţara mamă. Un nume distinct, în publicistica unionistă a vremii, îl reprezintă Ghiţă Popp, personalitate remarcabilă a acestor meleaguri, născut în 1883, în Poiana Sărată, judeţul Treiscaune, viitor fruntaş ţărănist, colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu. După o activitate publicistică meritorie, desfăşurată la „Românul” şi „Tribuna”, la 27 iulie 1914, trece în vechiul Regat, unde face o propagandă susţinută pentru intrarea României în război de partea aliaţilor. Este recomandat Marelui Stat Major al Armatei Române pentru a organiza nuclee de informatori militari în Ardeal, lucrând cu viitorul general Nicoleanu. În 1915 este colaborator al lui Nicu Filipescu, lider al Partidului Conservator, în cadrul organizaţiei patriotice „Federaţia Unionistă”. Ghiţă Popp face parte din grupul de ardeleni care semnează declaraţia publică de la 1915, pein care se cere intrarea imediată în război a României contra Austro-Ungariei.Toţi semnatarii sunt judecaţi în lipsă şi condamnaţi la moarte. În pofida acestui fapt, Ghiţă Popp, împreună cu alţi intelectuali ardeleni, între anii 1915-1916, editează la Bucureşti seria a –III-a a revistei „ Tribuna”, în care militează cu curaj, demnitate şi convingere pentru unirea Transilvaniei cu patria mamă.Publică în acelaşi timp, numeroase articole la „Adevărul” şi „Epoca”, numărându-se printre colaboratorii rubricii „Ardealul vorbeşte”.
        După începerea primului război mondial, mulţi români din judeţele Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune au luptat în armata austru-ungară, unii fiind chiar ofiţeri şi preoţi militari, dintre care, din păcate, mulţi au murit pentru o cauză străină. Astfel, doar dintr-o singură familie din Araci, respectiv familia preotului Dionisie Nistor, trei fraţi au luptat pe fronturile primului război mondial: profesorul Dionisie Nistor, a căzut pe frontul din Galiţia, în anul 1915, fratele său, viitorul episcop Veniamin Nistor, a fost preot militar, fiind lăsat la vatră cu gradul de căpitan, iar un alt frate, Pompiliu Nistor, medic militar, a fost trimis pe frontul rusesc, de unde este luat prizonier, ajungând în lagărul de la Birsk, în Baskiria, numărându-se printre organizatorii Corpului Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni din Rusia. O parte din bogata corespondenţă purtată, în această perioadă, de Pompiliu Nistor cu Onisifor Ghibu a fost publicată în „Tribuna” de la Bucureşti (1915-1916). Dr. Grigorie Păltineanu, viitor subprefect al judeţului Treiscaune (1922-1936), a luptat pe fronturile din Bosnia şi Muntenegru, având gradul de locotenent de artilerie.
        Despre românii înrolaţi în armata austro-ungară, aflăm informaţii inedite, dintr-o scrisoare a preotul militar Virgil Nistor (viitorul episcop Veniamin Nistor), adresată, de pe frontul din Galiţia, în februarie 1916, fratelui său medicul militar Pompiliu Nistor: „Ocupaţia mea este destul de variată uneori când nu sunt lupte la front. La început am intrat la o brigadă de honvezi – care era deja în dizolvare – acolo am stat 3 săptămâni fără a avea mai nimic de făcut – făceam excursii şi preumblări în munţi, căci eram în Carpaţi – Pasul de la Sighetul Marmaţiei către Galiţia, loc foarte frumos, aer bun de brad – locuinţe bunicele în bărăci, mâncare destulă şi bunicică, având un proviant ofiţer român. După dizolvarea brigăzii am ajuns în Personalreserve, la 8 Gr. Kdo. – în Delatyn unde făceam serviciul de gardă – fiind multe transporturi de răniţi – căci lupte teribile erau în jur fiind ruşii în retragere. Aici am avut destul de lucru – având de spovedit câteva sute de lucrători şi soldaţi români. În 30. III. am plecat cu comanda la kol., care a devenit apoi armata a 7-a, primind cu 1. IV. împărţirea ca referent pentru greco-ortodocşi, la comanda armatei a 7- a fiind eu fiind singurul preot gr. ort., deşi soldaţi români gr. ort. aveam berechet. În postul acesta sunt şi azi.Am avut mult de luptat cu papistaşii pentru a putea esopera tot ce era de competenţa noastră, fiind un superior catolic – tot (slovac) renegat – care însă mie nu-mi putea nimic porunci. Cum însă ai noştri superiori nu se interpun pentru cauza bisericii a trebuit singur să fac ce pot. Am cutreierat în două rânduri toată Bucovina şi Galiţia ostatică, în care timp am umblat frontul unde aveam trupe româneşti, mângâind şi îmbărbătând pe bravii noştri soldaţi.(…) Am umblat în tranşee mult de tot – pe la brigada loc. col. Dănilă Pop (cele mai frumoase întocmiri în tranşee), am ţinut slujbe multe şi am spovedit şi cuminecat cîteva mii de soldaţi. Am făcut şi câteva colete pentru orfelinatul ce se va înfiinţa în Sibiu la toamnă.(…) Am împărţit peste 3000 cărţi de rugăciuni, apoi – gazete, calendare, aşa că sun mulţumiţi, cred, cei mai mulţi cu activitatea mea. Mai mult nu am putut face – cu toate străduinţele şi apelurile mele”.
         Din partea autorităţilor centrale şi locale ale statului dualist austro-ungar, exista o mare suspiciune faţă de posibilitatea „trădării româneşti”, de către „românii ardeleni”, stare de spirit întreţinută de instituţiile statului, mass-media centrală şi locală, bisericile „istorice maghiare”. În preajma intrării Armatei Române în Transilvania, încă înainte ca România să declare război Austro-Ungariei, a avut loc o adevărată prigoană asupra românilor din zonă. Este cunoscută înscenarea „acţiunii de spionaj”, făcută împotriva unor intelectuali români (acţiune îndrumată îndeaproape de însuşi prim ministrul ungar Tisza István), care urmărea să dovedească Germaniei că românii transilvăneni sunt „trădători ai patriei” ungare. Un număr de 14 preoţi români din fostul judeţ Treiscaune (azi judeţul Covasna), au fost arestaţi în zilele de 22-24 octombrie 1915, sub acuzaţia de „trădare de patrie” şi „spionaj în favoarea României”, fapte pentru care au fost închişi şi deportaţi, supuşi unor suferinţe şi umilinţe greu de descris. Prin sentinţa din 6 decembrie 1916 a Tribunalului Militar suprem din Budapesta, a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare preotul Ioan Coman din Sita Buzăului (eliberat în timpul evenimentelor din octombrie 1918, dar a murit peste o lună de zile, la vârsta de numai 47 de ani, din pricina suferinţelor îndurate în detenţie). Cu acelaşi prilej au mai fost condamnaţi la închisoare preoţii: Gheorghe Neagovici-Negoiescu din Întorsura Buzăului, Iosif Popovici din Sfântu Gheorghe, Ioan Toma din Dobolii de Jos, Gheorghe Furtună din Covasna, Gheorghe Burlea din Barcani, Nicoale Rădoiu din Ozun ş.a.
        Din perspectiva comunităţilor româneşti din Arcul intracarpatic, anul 1916, poate fi împărţit în trei perioade distincte: perioada ianuarie–august, de până la intrarea României în război alături de Antantă; lunile august- septembrie, de „administraţie românească”; perioada septembrie–decembrie, de după retragerea armatei române din Transilvania.Până la intrarea României în război, viaţa românilor din Arcul Intracrapatic, parte integrantă a vieţii românilor ardeleni, şi-a continuat cursul, cu cele bune şi mai puţin bune. Prin intermediul presei, în principal a publicaţiilor „Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful român” şi „Românul”, românii din Curbura interioară a Carpaţilor erau în legătură directă cu elita românescă a vremii, fiind implicaţi în marile frământări ale momentului de dinaintea intrării României în război.După intrarea României în război de partea Antantei, în zona de graniţă cu România, deci şi în sud-estul Transilvaniei, s-au luat măsuri drastice împotriva instituţiilor româneşti. Guvernu maghiar a instituit o „zonă culturală” de protecţie antiromânească.
      Demersurile de reprimare a oricărei acţiuni cu caracter românesc din Transilvania a fost îndreptată, cum era şi firesc, îndeosebi asupra intelectualilor români din mediul rural, adică preoţii şi învăţătorii şcolilor confesionale româneşti. În condiţiile în care cea mai mare parte a învăţătorilor au fost mobilizaţi şi trimişi pe fronturile din Galiţia şi Italia, au rămas doar preoţii care, în condiţiile Transilvaniei româneşti de până la 1918, erau nu numai „cârmuitorii sufleteşti ai credincioşilor, ci şi îndrumătorii lor în problemele naţional-politice, social-economice şi culturale, întreaga viaţă a românilor transilvăneni gravitând pe atunci în jurul Bisericii, fie ea ortodoxă sau greco-catolică”.Relevantă pentru această stare de spirit, este cazul învăţătorului Elie Răuca, din Hăghig care, după ce i-a fost maghiarizat numele în Roka, a dus o luptă îndârjită cu guvernul regal ungar timp de 10 ani, până şi-a recăpătat numele românesc.Ca urmare a temerarului său demers şi a muncii neostenite de promovare a „spiritului naţional în inimile românilor din Hăghig şi din jur”, în 1916 a fost considerat „element periculos statului maghiar” şi întemniţat la Cluj şi Sopron.
         Intrarea României în război, alături de puterile Antantei, a fost primită de românii din Curbura interioară a Carpaţilor cu entuziasm şi cu mari nădejdi de eliberare. În Poiana Sărată, prima localitate românească din judeţul Trei Scaune în care trupele române au intrat în ziua de 14 august 1916, întreaga suflare a satului, în frunte cu preotul Ioan Rafiroiu, a făcut o primire entuziastă ostaşilor români. La intrarea în localitate a fost ridicată „o poartă de triumf” .La Araci, „locuitorii români i-au primit pe fraţii eliberatori cu fanfara în frunte, împodobindu-i cu flori”. Acelaşi entuziasm la intrarea Armatei Române a fost manifestat şi de locuitorii români ai Topliţei, Tulgheşului şi ai localităţilor din Giurgeu.Dintr-o cronică a părintelui Augustin Cosma, din parohia Micfalău, aflăm că „în 24 august au intrat armata română la noi în sat, mai întâiu cavalerie, mai târziu Regimentul infanterie nr.10 de Putna. S-au purtat foarte omenos prin care au câştigat iubirea şi încrederea populaţiei.Ungurii erau încântaţi de purtarea Armatei Române. Scriitorul acestor şire (rânduri) am avut bucuria de a avea de oaspeţi pe domnii colonei Grigore şi Bota cu care am avut o mulţumire şi bucurie nedescriptibilă”.
        Cazuri similare s-au petrecut şi în Sfântu Gheorghe, unde locotenentul Marinescu şi sublocotenenţii V. Nicolau şi A. Botezatu, au fost găzduiţi de Bogdan Artur.Şi aceştia au beneficiat de o primire deosebit de ospitalieră.Printre acţiunile armatei eliberatoare se numără şi numirile de primari români în teritoriile eliberate.Astfel avem pe Aleman Ilarie în Sfântu-Gheorghe, Gheorghe Zaharia în Întorsura Buzăului, Gheorghe Popovici în Zagon, George Purdu în Mărcuş, Alexandru Iacob din Hăghig, Mihail Petru în Lisnău, Ioan Cortan în Dobârlău. Dar situaţia fericită a românilor din teritoriile eliberate nu a ţinut multă vreme, pentru că, armatele române vor fi nevoite să se retragă pentru o perioadă de doi ani. În acest sens merită să amintim fapta cantorului din Araci, Constantin Cioflec, care pentru a înlesni trecerea armatelor în retragere peste râul Olt, a strâns materiale într-un timp record pentru construirea unui pod.
        La intrarea trupelor române în Braşov, profesorul Nicolae Bogdan, originar din comuna Hăghig, judeţul Covasna, în loc să se retragă cu armata austro-ungară, al cărei ofiţer mobilizat la locul de muncă era, a intrat în serviciul armatei române, depunând jurământ de fidelitate regelui tuturor românilor Ferdinand I. Împreună cu profesorii S. Stinghie şi C. Papuc şi cu elevii braşoveni constituţi în grupe de cercetaşi, a adus „cele mai frumose şi reale servicii armatei şi populaţiei româneşti din Braşov şi împrejurimi…, aflându-se în permanenţă la toate serviciile: primărie, poliţie, poştă, unde au fost folosiţi la distribuirea scrisorilor până în linia întâi a frontului”. Faptul că toţi preoţii, învăţătorii, funcţionarii şi ceilalţi fruntaşi români „şi-au manifestat bucuria firească la pătrunderea trupelor române eliberatoare în Transilvania, că au ajutat prin diverse mijloace pe ostaşii români şi s-au rugat pentru izbânda adevărului şi dreptăţii”, a dezlănţuit, după retragerea intempestivă, furia stăpânirii ungare, care a condus la al doilea val de deportări şi internări în lagăre.
         După retragerea Armatei Române, în octombrie 1916, pentru populaţia românească din aceste localităţi a început o perioadă deosebit de grea. Majoritatea preoţilor, învăţătorilor, funcţionarilor, intelectualilor şi un număr mare de plugari, „părăsindu-şi agoniseala de-o viaţă, au apucat drumul bejeniei, mai întâi în România şi apoi în Rusia şi în alte ţări europene”.Datorăm unui ilustru fiu al ţinutului, scriitorul Romulus Cioflec (1882-1957), apariţia în 1943 a romanului „Pe urmele destinului”, operă ce aparţine genului de „literatură-document” în care, pornind de la faptele reale trăite de familia scriitorului din Araci, este redată dramatica călătorie a refugiaţilor români ardeleni prin Rusia, Siberia, China, Japonia şi întoarcerea lor acasă pe mare prin Singapore, India şi Canalul de Suez.
         Preotul Miron Bucşa, din Hăghig, judeţul Covasna, membru al unei cunoscute „dinastii” de preoţi români din zonă, pentru faptul că în vara anului 1916, în fruntea enoriaşilor săi, a primit cu flori şi steaguri tricolore armata română, a fost internat la un lagăr „undeva în Panonia, unde a şi murit de tifos”. Învăţătorul Gheorghe Zaharia, din Întorsura Buzăului, pentru faptul că după intrarea trupelor române în zonă, a fost numit primar al localităţii, în septembrie 1916, a fost arestat pentru „activitate depusă în serviciul inamicului”, întemniţat şase luni la Braşov şi apoi trimis în lagărul de concentrare de la Sopron, unde a fost închis până la sfârşitul anului 1918.
          Elocvente sunt şi mărturiile preotului Ioan Toma din Dobolii de Jos, judeţul Covasna. „În 28 august 1916, m-au deţinut din nou (mai fusesem închis în septembrie 1915) şi aruncat în închisorile din Cluj.Mi s-au făurit 22 de puncte de acuză.53 de martori români şi unguri au fasionat (pledat) în favorul meu, afară de preotul reformat care caută să mă nimicească. Ca nevinovat am fost eliberat în 10 mai 1918, dar internat la Braşov, unde zilnic aveam să fac act de prezenţă la Poliţie.Revoluţia din noiembrie 1918 m-a dezlegat şi de asta. Slăbit trupeşte şi sufleteşte m-am întors acasă, unde poporul m-a primit prin lacrimi şi cu multă căldură. Acum mă bucur că suferinţele mele nu au fost în zadar”.
         Printre cei care au avut de suferit în aceste timpuri de restrişte, a fost şi preotul Aurel Nistor, din parohia Araci, care a fost ridicat în ziua Sfintei Marii, chiar din altarul bisericii, de jandarmii unguri. Va fi bătut şi întemniţat pentru două luni la închisoarea din Cluj, iar de acolo va fi trimis până la 26 iulie 1918 într-o serie de lagăre din judeţul Şopron în vestul Ungariei. Aceeaşi soartă au avut-o şi alţi preoţi: Agustin Cosma din Micfalău, Iosif Tătulea din Dobârlău, Moise Greceanu din Chichiş, Gheorghe Dogaru din Mărcuş”.Acesta a fost doar începutul calvarului preoţimii române din fostele scaune secuieşti, suferit în anii primului război mondial.
        Motivaţi de dorinţa de a-şi aduce contribuţia la eliberarea Ardealului şi unirea acestuia cu ţara mamă, după retragerea armatei române din Ardeal, mulţi tineri români din Arcul intracarpatic au trecut graniţa în România prin „Vama Cucului”, şi s-au înrolat voluntar în armata română. Un exemplu emoţionant îl constituie cei 20 de tineri din Covasna care, în 1916, când a intrat România în război, au trecut pe la muntele Penteleu din apropiere şi s-au înrolat de bună voie în Armata Română din vechiul Regat şi au luptat vitejeşte, de la început, în contra armatei foştilor asupritori. Printre ei erau şi cei din binecunoscutele familii româneşti din Voineştii Covasnei, Coşneanu, Băilă, Niţu, Vrânceanu, Giulea, Enea, Poteică, Preda, Papuc, Muntean, Oltean, Toma, Săndulea, Vlad şi Braşoveanu. Patru dintre ei au murit la Mărăşeşti (Gheorghe Maior, Constantin Ioan, Ştefan şi Dumitru Dobroţ). Un alt fiu al Covasnei, învăţătorul Ioan Dima, care trecuse în 1914 graniţa în România, prin „Vama Cucului”, s-a înrolat voluntar în armată. După absolvirea şcolii de ofiţeri din Botoşani, a participat cu arma în mână la războiul sfânt de întregire a neamului.
         Odată cu retragerea armatei române s-a refugiat şi profesorul braşovean Nicolae Bogdan, împreună cu soţia „fiind părtaş la toate durerile sufleteşti şi mizeriile legate de această retragere”.În anii grei ai pribegiei i-a avut alături pe colegii săi, profesorii Iosif Blaga şi dr. Constantin Lacea. Împreună cu ei a parcurs un drum lung prin Rusia şi Finlanda, până în Suedia. La Legaţia română din Stocklolm, împreună cu consulul Augustin Paul, activează într-un birou de presă, în cadrul căruia extrage articole din diferite publicaţii, într-o acţiune de combatere a propagandei ostile României.După mai multe peripeţii (în urma unui denunţ, a fost reţinut de englezi în portul norvergian Bergen) ajunge la Paris, la invitaţia ministrului de externe francez Pichon.
        În capitala Franţei, va desfăşura o activitate laborioasă ca membru al Consiliului Naţional al Unităţii Române (al cărui preşedinte era Take Ionescu), colaborator al săptămânalului „La Roumanie” şi autor al studiului „Les roumains de Transilvanie”- care îşi propunea să contribuie la mai buna cunoaştere, în cercurile politice europene, a drepturilor istorice legitime ale românilor asupra Transilvaniei. La fel a procedat şi Octavian C. Tăslăuanu, născut în Bilbor, judeţul Harghita, s-a înscris ca voluntar în armata română, cu gradul de locotenent.Prin ordinul nr.326 din 14 septembrie 1916 este numit translator informator pe lângă Centrul de Informaţii, condus de maiorul Gheorghe Popescu.
         Nicole Colan, viitorul mitropolit al Ardealului, împreună cu alţi intelectuali români din Transilvania, între care foştii colegi Andrei Oţetea (cunoscutul istoric de mai târziu) şi Dumitru Stroia, în 1916, a trecut Carpaţii şi s-a stabilit la Bucureşti. Aici, tânărul refugiat se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti- Secţia limba română şi filologie romanică, funcţionând în acelaşi timp ca profesor la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Urmează refugiul în Moldova, la Roman, unde îşi câştigă existenţa dând meditaţii, şi evacuarea în Ucraina, cu greutăţile cunoscute, dar şi cu o frumoasă activitate ortodoxă românească. Aici va lega Nicolae Colan o strânsă prietenie cu preotul scriitor Ion Agârbiceanu. În octombrie 1917, împreună cu colegii de pribegie, Nicolae Colan s-a stabilit la Chişinău unde, la propunerea lui Onisifor Ghibu, va deveni redactor la ziarul „Ardealul în Basarabia”, devenit ulterior „România Nouă”, participând activ la toate evenimentele care au condus la unirea Basarabiei cu România.
         Studentul braşovean medicinist, în anul V, Valeriu Bidu – viitor prefect al judeţului Treiscaune, între anii 1933-1937, în noiembrie 1916, se încorporează voluntary în armata română, cu gradul de cadet aspirant. Pentru profesionalismul şi dăruirea sa, la 1 august 1917, este înaintat la gradul de sublocotenent, iar la 16 aprilie 1918 este avansat la gradul de locotenent în rezervă şi decorat cu medaliile „Ferdinand I cu spade şi panglică” şi mai târziu cu „Virtutea ostăţească”.
         Preotul protopop Elie Câmpeanu din Gheorghieni, odată cu retragerea trupelor române, împreună cu patru fii ai săi, a luat toiagul pribegiei şi a trecut în Moldova. Cu toate că avea 57 de ani, s-a înscris voluntar în armata română. Pentru fapta sa a fost condamnat la moarte în contumacie de autorităţile austro-ungare, iar soţia şi cei şase copii rămaşi acasă au fost supuşi unor repetate şicane şi persecuţii. În timpul refugiului în Moldova, protopopul Elie Câmpeanu, alături de alţi refugiaţi ardeleni, se evidenţiază prin spiritul de dăruire cu care îşi îndeplineşte misiunile primite, mai întâi pe cea de conferenţiar al armatei a doua (de nord), din 1917 ca administrator al spitalelor din Piatra Neamţ şi de la Mânăstirea Bistriţa (unde a fost asistat de fiii săi – teologul Ioan şi medicul chirurg Liviu), iar în final ca director al şcolii normale din Dobreni, judeţul Neamţ. Pentru „zelul şi devotamentul remarcabil cu care a organizat şi administrat” cele două spitale militare, în anii 1918 şi 1920, i s-a conferit decoraţii de război. Tânărul Gheorghe Colan, din Araci, jud. Covasna, fratele viitorului mitropolit Nicolae Colan şi tatăl academicianului Horia Colan, a trecut şi el Carpaţii prin „Vama Cucului” şi a activat pentru început în „Garda demnităţii naţionale” şi „Liga Culturală pentru Unitatea Românilor”, secţia Ploieşti. La numai 18 ani, s-a înrolat voluntar în armata română şi a luptat la Mărăşeşti şi Nămoloasa, fiind distins cu medaliile „Bărbăţie şi credinţă” şi „Ferdinand”.
       O parte dintre românii din fostele scaune secuieşti, aflaţi în prizonierat la ruşi, au participat în Corpul Voluntarilor Români. După intrarea României în război de partea Antantei, prizonierii români din Rusia încep să se organizeze.Punctul de concentrare a fost lagărul de la Darniţa de lână Kiev. La început au fost admişi să se adune aici numai ofiţeri. Dr. Pompiliu Nistor a ajuns acolo pe la începutul lunii decembrie 1916, unde s-a întâlnit cu alţi fraţi transilvăneni, sosiţi din diferite lagăre. Imediat, voluntarii s-au organizat, alegând un comitet executiv condus de ofiţerul sălăjean Victor Deleu, comitet din care făcea parte şi P. Nistor. Unul dintre organizatorii corpului voluntarilor ardeleni şi bucovineni din Rusia, a fost Octavian C. Tăslăuanu, originar din Bilbor, judeţul Harghita. O. C. Tăslăuanu, împreună cu alţi intelectuali ardeleni, între care se găseau Vasile Lucaciu, Onisifor Ghibu ş.a., a redactat şi semnat un document intitulat „Memoriu asupra înfiinţării Legiunii Românilor subjugaţi”, document înaintat la începutul lunii septembrie 1916 Consiliului de Miniştri al României. Vorbind în numele zecilor de mii de refugiaţi din Transilvania şi Bucovina, autorii declarau că „voim să luptăm parte activă la cucerirea pământului în care ne-am lăsat părinţii şi în care odihnesc strămoşii noştri”.
         După mai multe demersuri, în primăvara anului 1917, foştii prizonieri români din Transilvania şi Bucovina aflaţi în Rusia, având drept centru orăşelul Darniţa din apropierea Kievului, au pornit la organizarea unui Corp de Voluntari Ardeleni, menit să lupte pentru eliberarea ţării şi înfăptuirea unităţii naţionale.Pompiliu Nistor- fiu al preotului Dionisie Nistor din Araci, judeţul Covasna- a redactat Manifestul din 11 aprilie 1917 şi Proclamaţia de la Darniţa din 26 aprilie 1917 – documente care exprimau hotărârea voluntarilor de a participa la luptă pentru „a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie liberă şi independentă”.

         Dar „frontul” luptei pentru Marea Unire, pe care au activat personalităţile româneşti din fostele judeţe secuieşti, a fost mult mai cuprinzător şi formele de luptă mult mai diversificate.De la preoţii şi învăţătorii condamnaţi la ani grei de temniţă, la bărbaţii care au luptat efectiv în tranşeele războiului alături de armata română, el a cuprins şi pe luptătorii cu „graiul şi condeiul”, angrenaţi în nobila misiune de a demonstra lumii cauza poporului român. Din această categorie, aşa după cum s-a mai arătat, au făcut parte Nicolae Colan, Octavian C. Tăslăuanu, Romulus Cioflec, Nicolae Bogdan, Ghiţă Popp ş.a.

         În numărul din 28 februarie 1916 al revistei „Tribuma”, Ghiţă Popp a tipărit un articol intitulat „Prizonierii români din Siberia”. Semnatarul articolului pune în mod serios problema prizonierilor români din Siberia, care constituiau „o mare datorie cu desăvârşire neglijată de România oficială şi neoficială”.Pornind de la faptul că în Siberia „se găseau 45-50.000 de prizonieri austro-ungari de naţionalitate română, autorul insista asupra importanţei pe care aceşti români o aveau dacă „ar fi format un corp întreg de armată… şi dacă acesta s-ar pregăti serios pentru ceasul cel mare care trebuia să bată în cursul marii încleştări mondiale, pentru românism”.
         Printre cei rămaşi să suporte calvarul acelor zile, semnificativă pentru activitatea elitei româneşti din Ardeal, în împrejurările istorice la care ne referim, este activitatea protopopului de Alba Iulia, Ioan Teculescu, născut în Covasna, viitorul episcop al Armatei Române. Consecinţa faptului că era foarte iubit de către păstoriţii săi, spre deosebire de majoritatea intelectualilor români, care odată cu intrarea României în război contra Austro-Ungariei (la 15 august 1916), au fost închişi, deportaţi sau înrolaţi în armata ungară, Justinian Teculescu n-a fost ridicat, ci a rămas la domiciliul său din Alba Iulia. În ciuda faptului că n-a fost deportat, rămânând pe loc, era controlat şi obligat să se prezinte zilnic dimineaţa şi seara la Prefectura Poliţiei oraşului. Perioada în care era sever străjuit de aceste măsuri foarte atente din partea autorităţilor, a fost cuprinsă între septembrie 1916 – decembrie 1917.
          Instituţia Bisericii Ortodoxe şi slujitorii ei cei mai reprezentativi, constituiau principalele stăvilare de rezistenţă, care aveau curajul să se pună de-a curmezişul în faţa avalanşei de acţiuni ungureşti îndreptate împotriva elementului românesc, iar Ioan Teculescu a fost un adevărat înaintemergător în rezolvarea problemelor de interes bisericesc şi naţional. Datorită poziţiei sale inflexibile faţă de politica statului ungar din Transilvania, Justinian Teculescu şi activitatea sa erau îndeaproape urmărite. Mai mult chiar, organele puterii locale „i-au desemnat stâlpul de felinar din piaţa oraşului, de care urma să fie spânzurat, îndată ce populaţia de la munte s-ar fi mişcat şi răsculat în contra stăpânirei maghiare”. Autorităţile administrative au popularizat din timp acest lucru tuturor locuitorilor din Alba dar şi satelor din jur.  La fel a procedat şi viitorul mitropolit greco-catolic Alexandru Nicolescu, originar din Tulgheş, judeţul Harghita care, în calitatea sa de vicar arhiepiscopesc, în 1916, după evacuarea Consistoriului mitropolitan, a rămas la Blaj, „având puteri depline de a purta de grijă intereselor materiale şi spirituale ale credincioşilor greco-catolici”.
         Bineînţeles că starea de spirit a populaţiei româneşti din Arcul intracarpatic, în anul 1916, a fost mult complexă şi nuanţată, dar dimensiunile sale definitorii includeau cu prioritate speranţa unirii cu patria mamă, dovedind lipsa de veridicitate a teoriilor maghiare, conform cărora unirea Transilvaniei cu ţara mamă a reprezentat „cadoul oferit României prin Tratatul de la Trianon”.Diametral opusă era starea de spirit a populaţiei maghiare din zonă care, după serbarea cu atâta fast, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a mileniului de stăpânire maghiară, nu putea concepe „umilinţa” de a face parte din statul „valah”. Pentru a preîntâmpina „inevitabilul”, statul dualist aplica o politică dură faţă de toate naţionalităţile conlocuitoare, şi cu deosebire faţă de români, care reprezentau populaţia majoritară a Transilvaniei. Politica guvernanţilor de la Budapesta, faţă de românii ardeleni includea îngrădirea învăţământului şi culturii în limba română, monitorizarea atentă a presei româneşti, atragerea de partea autorităţilor a elitelor, inclusiv prin promovarea în posturi vitale pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale româneşti (aşa cum erau liderii religioşi), a unor personalităţi „supuse”.
         Cu toate acestea, din cele prezentate, rezultă cu claritate faptul că românii ardeleni aveau limpede conştiinţa legăturii organice între aspectele deosebite ale luptei naţionale şi faptul că unica lor şansă de a elimina inechităţile, umilinţele şi marginalizarea şi de a dobândi poziţii sociale corespunzătoare cu dezideratele lor era unirea cu România. De aceea se va realiza un consens deplin în privinţa necesităţii desăvârşirii statului naţional unitar român, menit să le asigure cadrul propice dezvoltării individuale şi comunitare, în consens cu aspiraţiile şi valorile româneşti.Desfăşurarea evenimentelor ulterioare, a condus la realizarea aspiraţiilor prezente la nivelul mentalului colectiv al populaţiei româneşti, prin unirea de la 1 Decembrie 1918.

……………………………………………………………………………………………

       Vă mulţumesc pentru răbdarea de a citi până la capăt rândurile de azi şi vă invit, dacă doriţi şi puteţi, să citiţi, pentru o edificare cât de cât aproape de realitatea complexă din spaţiul transilvan de ieri şi de azi, lucrările enumerate mai jos.Eu zic că merită efortul!

Gânduri bune tuturor din „pridvorul” de sub Tâmpa!…Şi la bună revedere!

Al dumneavoastră,

Nicolae Uszkai

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

Lucrări ce merită citite:

Lăcătuşu Ioan, Identitate şi cultură la românii din secuime, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995

Dr. Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului(1916-1918), Cluj 1925

Constantin Brătescu, Activitatea episcopului dr. Miron Cristea între 1910-1918 pentru apărarea fiinţei naţionale şi făurirea României Mari, în Angustia nr1/1996

Lăcătuşu Ioan, Spiritualitate românească şi convieţuire interetnică în Covasna şi Harghita, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2002

Constantin Stan, Activitatea lui Pompiliu Nistor pentru desăvârşirea unităţii naţionale româneşti, în Angustia nr.4/1999

Gheorghe Popa- Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea românilor, Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2004, Racoviţan Mihai, Despre evoluţia secuizării românilor în Arcul intracarpatic, în Angustia nr.6/2001

Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel,Românii din Covasna şi Harghita. Istorie, Biserică, Şcoală, Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here