Despre Taina Sfintei Treimi (II)

0
84

Biserica Sfanta TreimeDoi este numărul care desparte, trei, numărul care trece dincolo de separare: unul şi multiplul se află adunate şi cuprinse în Treime. „Atunci când numesc pe Dumnezeu, eu numesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt. Aceasta nu înseamnă că aş presupune o dumnezeire risipită – ar fi ca şi cum aş aduce tulburare falşilor dumnezei; nu înseamnă că-mi imaginez dumnezeirea redusă la unu – asta ar însemna să o sărăcim foarte mult. Or, nu vreau să gândesc în felul iudeilor din pricina monarhiei divine, nici în felul elinilor din cauza belşugului dumnezeiesc“. Sfântul Grigorie de Nazianz nu caută să apere treimea persoanelor înaintea raţiunii omeneşti; el arată doar în mod simplu că oricare alt număr în afară de trei nu este mulţumitor. Dar ne putem întreba dacă ideea de număr se poate aplica lui Dumnezeu, dacă nu cumva supunem dumnezeirea unei determinări din afară, unei forme adecvate priceperii noastre, aceea a numărului trei. Sfântul Vasile răspunde acestei obiecţii: „Noi nu numărăm adunînd (persoanele Sfintei Treimi), pornind de la unitate spre pluralitate prin creştere, pentru că nu zicem: unu, doi, trei, nici primul, al doilea, al treilea. Căci Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi nu există alt dumnezeu afară de Mine“ (Is. 44, 6). Niciodată până astăzi nu s-a spus „al doilea Dumnezeu“, dar, adorând pe Dumnezeul din Dumnezeu, mărturisind individualitatea ipostasurilor fără a împărţi firea în mai multe părţi, rămânem la credinţa într-un singur Dumnezeu“. Cu alte cuvinte, nu este vorba aici de numărul material care serveşte la calcule şi care nu-i deloc aplicabil pe tărâmul duhovnicesc în care nu există spor cantitativ. Îndeosebi când este vorba de ipostasurile dumnezeieşti unite în chip nedespărţit şi al căror ansamblu („sumă“, ca să ne exprimăm în mod impropriu) dă întotdeauna unitatea, 3=1, numărul trei nu este o cantitate cum înţelegem în mod obişnuit: el vădeşte ordinea cea negrăită din dumnezeire.

Contemplarea acestei desăvârşiri absolute, a acestei plinătăţi dumnezeieşti care este Treimea – Dumnezeu personal şi care nu este o persoană închisă în sine –, gândul chiar, până şi „umbra de departe a Treimii“, înalţă sufletul omenesc mai presus de fiinţa schimbătoare şi tulbure, dăruindu-i în mijlocul patimilor acea statornicie şi acea seninătate care este începutul îndumnezeirii. Căci creatura, schimbătoare prin fire, trebuie să atingă starea de statornicie veşnică prin har, să participe la viaţa infinită în lumina Treimii. Tocmai pentru aceasta Biserica a apărat cu tărie taina Sfintei Treimi împotriva pornirilor fireşti ale raţiunii omeneşti, care se străduiau să o suprime reducând Treimea la unitate, făcînd din Ea o esenţă a filosofilor, cu trei chipuri de manifestare (modalismul lui Sabelie), sau împărţind-o în trei fiinţe deosebite, cum făcea Arie.

Biserica a exprimat prin consubstanţialitatea Celor Trei, identitatea tainică a monadei şi a triadei; identitate şi deosebire în acelaşi timp a firii una şi a celor trei ipostasuri. Este curios de notat faptul că expresia se întîlneşte și la Plotin, triada plotiniană cuprinzând trei ipostasuri consubstanţiale: Unul, Inteligenţa şi Sufletul lumii. Consubstanţialitatea lor nu se ridică însă până la antinomia treimică a dogmei creştine: ea se înfăţişează ca o ierarhie care descreşte şi se împlineşte datorită scurgerii fără încetare a ipostasurilor care trec unul în altul şi se oglindesc unul pe altul. Lucrul acesta ne arată încă o dată cât de falsă este metoda istoricilor care vor să exprime gîndirea Părinţilor Bisericii tâlcuind termenii de care ea se serveşte în sensul filosofiei eleniste. Revelaţia sapă o prăpastie între Adevărul pe care îl vesteşte şi adevărurile care pot fi aflate prin speculaţia filosofică. Dacă gândirea omenească îndrumată de instinctul adevărului, care este credinţa încă tulbure şi nestatornică, ar putea să ajungă şi în afară de creştinism, să-şi formeze bâjbâind câteva idei care să o apropie de Treime, taina Dumnezeului-Treime i-ar rămâne de nepătruns. Era nevoie de „o schimbare a minţii“, metanoia, care mai înseamnă şi „pocăinţă“, ca pocăinţa lui Iov când s-a aflat faţă în faţă cu Dumnezeu: „Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine: dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi cenuşă (Iov 42, 5-6). Taina Treimii nu devine accesibilă decât acelei necunoaşteri care se ridică mai presus de ceea ce poate fi cuprins în conceptele filosofilor. Totuşi, această necunoaştere, nu numai doctă dar şi iubitoare, coboară apoi din nou asupra conceptelor spre a le modela şi spre a transforma expresiile înţelepciunii omeneşti în unelte ale înţelepciunii lui Dumnezeu, care este nebunie pentru elini.

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here