Despre soartă şi providenţă (III) – Cuvântul II

0
158

download (2)Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, cu moarte să moară”. Legiuirea aceasta era pe vremea Vechiului Testament, când nu se cerea o vieţuire desăvârşită, când Dumnezeu abia era cunoscut, când poruncile erau pentru copii, când lumea se hrănea cu lapte, când era pedagogul, când era făclia, când era chipul, umbra. Dar ce-am putea spune de cei care acum, pe vremea harului, a celor ce sunt cu adevărat, a unei atât de mari cunoştinţe despre Dumnezeu, n-ar vorbi de rău pe tatăl sau pe mama lor, ci pe însuşi Dumnezeul tuturor? Ce pedeapsă-i va aştepta pe unii ca aceştia? Ce chin va fi pe măsura răutăţii lor? Ce râu de foc, ce vierme neadormit, ce foc din afară, ce lanţuri, ce scrâşnet de dinţi, ce plânset? Toate aceste chinuri, şi cele de acum şi cele ce vor fi, sunt neînsemnate pentru un astfel de suflet, coborât în atâta răutate. Multe şi felurite sunt hulele aduse lui Dumnezeu. Din această pricină ne greşit trebuie astăzi să vă vorbesc despre ele, ca să nu cădeţi nici voi fără de voie într-o asemenea rătăcire, nici lăsaţi să cadă vreun prieten sau duşman. Nu este, nu păcat mai mare ca acestea, dar nici deopotrivă; ci este adaos de păcate. Păcatul acesta amestecă totul; i se cuvine pedeapsă de neiertat, osândă neîndurată.

Cine sunt cei care vorbesc de rău pe Dumnezeu? Sunt cei care aduc împotriva înţelepciunii proniei lui Dumnezeu neorânduiala şi necesitatea soartei! Deloc nu-i de mirare că suferă de boala aceasta păgânii, cei care cad în admirare şi slujesc lemnelor şi pietrelor; dar grozăvia cea mai mare, vrednică într-adevăr de lacrimi şi plânsete multe, e aceea că sunt traşi ca de un şuvoi spre tulburare – gândul şi nebunia aceea, cei ce s-au învrednicit să scape de rătăcirea şi slujirea idolească şi să cunoască pe Dumnezeul tuturor, pe Dumnezeul cel adevărat, cu adevărat Dumnezeu. Lucru de mirare foarte este când gândesc aşa oameni care spun că se închină lui Hristos, care au fost învredniciţi de Taine atât de mari, care-au luat parte la învăţături nespuse şi la înţe-lepciunea ce ne-a fost din ceruri dată, oameni care, după ce au primit de la Dumnezeu atâta cinste, se aruncă singuri în prăpastie de bună voia lor, care îndepărtează de la ei, cu multă neghiobie, libertatea pe care Dumnezeu le-a dăruit-o, care vin singuri la robie prea cumplită şi născocesc cu gândurile lor o stăpânie tiranică foarte, dar înşelătoare, arun-când din suflet orice nădejde bună şi încercând să curme tăria celor ce se străduiesc pentru virtute. După cum un duşman care vede într-un război că are împotriva lui ostaşi care-s gata să-şi dea pentru patrie chiar sufletul lor, şi că nu-i poate altfel doborî, nici nu le poate stinge dragostea pentru împărat, nici nu-i poate înfricoşa, nici nu-i poate birui cu peltele războiului, îi vatămă în alt chip, încercând să-i convingă că în zadar şi fără nici un scop se ostenesc atâta, ca le moleşească braţele, ca să le frângă tăria, ca să le stingă dragostea, ca să-i tină departe de râvna de-a lupta, pentru ca, socotindu-i neînarmati, să-i ia robi legaţi, aşa a făcut şi diavolul. Pentru că vedea cum, cu harul lui Dumnezeu, cea mai mare parte din lume îşi bate joc de rătăcirea păgânească şi că slujeşte dreptei credinţe din tot sufletul şi cu toată inima, pentru că vedea că datorită credinţei lor râvnesc tare virtutea şi dispreţuiesc păcatul, nu îndrăznea să se apropie şi să le spună pe faţă: “Lepădaţi-vă de Hristos! Bateţi-vă joc de dogmele Lui! Învăţăturile Lui sunt basm şi rătăcire, iar Hristos, rău şi nemilos!”. Ştia că, în felul acesta, are să-i îndepărteze mai mult de tirania sa şi are să-i facă să-l urască şi mai mult. De aceea nu-L învi-nuieşte de-a dreptul, ci, mergând pe ocolite, seamănă pe ascuns veninul învăţăturilor lui lipsite de credinţă; în aparenţă păstrând credinţa, dar de fapt din rădăcini smulgând-o, surpând toate dogmele adevărului şi revărsând asupra credincioşilor hulă împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceasta diavolul a născocit asemenea otrava şi licorile cele aducătoare de moarte ale învăţăturii despre soartă, pentru ca să aducă pe negândite, după cum am spus, toată învăţătura lui, ca să ne arate deşartă toată gândirea noastră, fără temei toată credinţa noastră, ca să convingă pe oameni să aibă gânduri rele despre Dumnezeu. Aşa cum a făcut la început şi cu Adam, hulind pe Dumnezeu, că e invidios, că e pizmaş. Prin cele ce-l sfătuia numai că nu-i spunea aşa: “Ştia Dumnezeu că vi se vor deschide ochii, ştia că veţi fi ca Dumnezeu; de aceea v-a şi pizmuit; a invidiat cinstea voastră mare!”. Chiar dacă nu i-a spus lui Adam aceste cuvinte, totuşi asta i-a dat să înţeleagă prin cele ce spunea. Uită-te la viclenia lui! După ce diavolul a surpat hotărârea lui Dumnezeu, după ce i-a spus lui Adarn că va avea mari bunătăţi neascultând de Dumnezeu, Prin deschiderea ochilor, îndumnezeirea şi o cunoaştere deplină, nu i-a spus că Dumnezeu este rău pentru că l-a oprit de a mânca din pom, ca să nu pară că grăieşte ca duşman şi vrăjmaş; ci ia chip de sfătuitor şi purtător de grijă, Pentru ca să facă bine primită reaua-i sfătuire. Fapt care s-a şi întâmplat. Diavolul nimic altceva nu voia să facă prin ce ce spunea decât: “Lepădaţi-vă de Dumnezeu Care v-a făcut, că este rău şi duşmănos! Nu vrea să aveţi bunătăţi mai mari!”. Dar n-a spus deschis aceste cuvinte.

Dacă le-ar spus, Adam şi Eva ar fi fugit, bănuind că le e duşman. De aceea le-a lăsat pe acestea la o parte, şi-a ascuns gândul şi le-a dat pe ocolite sfatul acela pierzător. Tot aşa şi acum, nu spune: “Lepădati-vă de Hristos, pentru că sunt de osândit dumnezeieştile Lui învăţături!”. Ştia că minte şi că n-ar fi fost crezut. Cu viclenie, diavolul pare că ne lasă în credinţa noastră, că ne îngăduie să credem în adevăr, dar pe de altă parte ne despoaie, fără ca să ştim, de moştenirea veşnică. A făcut întocmai ca unul care în neputinţa de a apuca de mână şi a scoate din moştenirea părintească pe un fiu adevărat şi liber, nevinovat şi fără răutate, îl îndeamnă să facă fapte care, de voie de nevoie, îl scot din toată averea părintească. Nu poate, nu poate dobândi cerul acela care crede-n soartă, dar, mai bine spus, unul ca acesta nu poate scăpa de iad şi de pedeapsă. Credinţa în soartă ne porunceşte să ne împotrivim învăţăturilor lui Dumnezeu, Care spune: ‘Şi de veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Dar dacă nu veţi vrea şi nici nu Mă veţi asculta, de sabie veţi fi mâncaţi; căci gura Domnului a grăit acestea!”.
Ai văzut cum grăieşte Dumnezeu şi ce legi aşază? Ascultă şi cum vorbeşte soarta şi ce legi potrivnice aduce, Şi astfel cunoaşte că cele dintâi sunt spuse de Duhul dumnezeiesc, iar cele de pe urmă, de vicleanul demon, de fiara cea neîmblânzită. Dumnezeu spune: “De vreţi vrea” şi “De nu Veti vrea, prin aceste cuvinte făcându-ne pe noi stăpânii faptelor noastre bune sau rele, stăpânii voinţei noastre. – Dar diavolul ce cuvânt aduce (împotrivă)? ~ Diavolul spune că nu putem scăpa de soartă, oricare i-ar fi voia. Dumnezeu spune: “De veţi vrea, bunătăţile pământului veţi mânca”. Soarta spune: Chiar de veti vrea, că nu vă este dat, voinţa nu vă e de vreun folos! Dumnezeu spune: “Dacă nu veţi vrea să luaţi aminte la cuvintele Mele, de sabie veţi fi mâncaţi”. Soarta spune: “Chiar dacă Veti vrea, dacă vă este dat, veţi fi negreşit mântuiţi!”. Nu spune aşa soarta? Poate fi o luptă mai lămurită ca aceasta? Poate fi un război mai vădit ca acesta, pe care demonii, dascălii răutăţii, îl duc cu neruşinare cuvintelor dumnezeieşti? Dar, după cum am spus, nu-i deloc de mirare că demonii şi alţii (oameni) ca demonii, adică păgânii, sunt convinşi de asta; ci grozăvia grozăviilor este că voi, care aveţi o învăţătură atât de dumnezeiască şi atât de mântuitoare, o necinstiţi şi alergaţi la acele învăţături lipsite cu totul de judecată, care vă pierd sufletul. “Că ce am eu ca să judec pe cei din afară?”6. Eu vă vorbesc vouă, mădularele lui liristos, fiii Bisericii, cei învăţaţi în casa părintească, cei care aţi primit învăţături cereşti, cei care afi fost învredniciţi de o cinste atât de mare. De aceea suspin, de aceea plâng şi bocesc! De bocete într-adevăr e vrednic acela ce cade în greşeli, care nu merită iertare! Spune-mi, ce iertare mai meriţi când Dumnezeu spune una, şi de-monii alta, iar tu socoteşti mai vrednice de credinţă cele spuse de demoni decât cele spuse de Dumnezeu? n-am să aduc acum dovezi, ci am să arăt deocamdată obrăznicia celor înduplecaţi de demoni. Dumnezeu spune: “Am pus înaintea ta foc şi apă, viată şi moarte! Întinde mâna şi ia ce vrei!”. Demonul spune: Tiu stă în puterea ta să întinzi mâna, ci în puterea necesităţii şi a silniciei “. Iar ţie ti se par mai vrednice de credinţă cele spuse de soartă, fără să te gândeşti câtă deosebire este între aceşti sfătuitori, că unul este Dumnezeu, iar celălalt demon, nu cauţi să cercetezi deosebirea dintre sfaturi, că unul e mântuitor şi cheamă la virtute, iar celălalt drăcesc şi cheamă la păcat şi răutate, nu te gândeşti la cele făcute tic de Dumnezeu şi la cele făcute tie de demon, că Unul atâta te-a iubit, că şi pe Fiul Său Cel Unul-riăscut L-a dat pentru tine8 – şi Tatăl nu avea ceva mai de pret ca El -, şi încă te iubeşte, că te cheamă şi prin apostoli numai ca să te mântuieşti, iar celălalt atâta te-a urât şi te urăşte, încât îti poartă război prin tot ce poate şi nu numai că nu-ţi dă nimic bun, ci încearcă să-ţi ia şi ceea ce ai primit de la Dumnezeu. Dumnezeu a vrut să te facă deopotrivă cu îngerii, iar demonul te-a făcut să ajungi mai fără cinste şi decât animalele, îndemnându-te să te închini lor. Dumnezeu te călăuzeşte la împărăţia cerurilor şi la alte cinstiri, iar demonul a pizmuit şi locuinţa dată tie aici şi nu s-a lăsat până nu te-a scos din ea. Dacă nu vă puteţi da seama de greşitele învăţături ale diavolului, deşi ele sunt mai limpezi ca lumina soarelui pentru cei cu mintea trează şi deşi se vede destul de bine că învăţăturile diavolului duc la păcat, iar ale lui Dumnezeu la virtute, deci dacă nu vă puteţi da seama de învăţăturile diavolului, atunci cunoaşteţi acestea după sfătuitori, a cărui învăţătură e bună şi a căruia vătămătoare, nu-i oare nesăbuit ca în celelalte lucruri din viată să gândeşti aşa, de pildă să primeşti fără să cercetezi, ca pricinuitoare de sănătate, o mâncare dată de un doctor, şi să respingi, fără să mai cercetezi, ca otrăvitoare şi vătămătoare, o mâncare dată de un otrăvitor şi un şarlatan, dar când e vorba de Dumnezeu să nu întrebuinţezi aceeaşi măsură? Şi doar cu mult mai mare e deosebirea între Dumnezeu şi demon decât între doctor şi otrăvitor; atâta e de mare, cât nu se poate spune, nici înfăţişa cu mintea şi cuvântul. Nu-i oare cea mai mare sminteală a nu cercetă deloc mâncărurile ce ni le aduc persoane cu foarte mică deosebire între ci a ne mulţumi, în loc de altă cercetare, numai cu îndreptăţirea pe care o au acele persoane, iar când e vorba te sfătuitori atât de deosebiţi, să avem nevoie de cercetare Pentru a şti dacă sfatul lor e bun sau vătămător? Nu, vă rog, să nu fim mai fără judecată decât dobitoacele. Să iubim, să nu ne plecăm urechile! “Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune”. Şi iertare nu au cei înşelaţi. Spune-mi, te rog, pentru care pricină fugi când nimereşti într-o localitate bântuită de ciumă şi plină de boli şi nu vrei să zăboveşti acolo chiar de te-ar atrage mii şi mii de pricini să locuieşti în ea, punând mai presus de toate sănătatea trupului, dar nu fugi când dai de unii cu gura plină de cuvinu ciumate, de boală, care nu strică numai trupul, ci pierd şi sufletul, făcându-l mai rău şi mai trândav? “Ascultă, spune un bărbat înţelept, nu te opri, ci fugi, nu zăbovi!”, temându-te să stai cât de puţin cu aceşti oameni. Grăim aşa nu pentru că ne este teamă de puterea învăţăturilor lor, ci pentru că ne este teamă de slăbiciunea voastră. Nouă, cu harul lui Dumnezeu, ni se par învăţăturile lor mai slabe ca pânza de păianjen, pentru că suntem întemeiaţi puternic în credinţă. De ne-ar umple urechile necontenit cu acordurile învăţăturilor lor, nu vor primi din partea noastră nimic mai mult decât râsul, ca nebunii şi smintiţii; dar ne e teamă de slăbiciunea voastră. Când grăiesc aşa, nu vorbesc de toţi, ci de cei vinovaţi de cele spuse (necuvenit). Pentru că şi Pavel, cel ce putea toate, nu 1-a învăţat pe ucenicul său Timotei numai credinţa, ci i-a arătat şi cum să lupte cu duşmanii, dar 1-a sfătuit să se ferească de certuri pe cuvinte şi vorbe deşarte. Scurt este timpul vieţii noastre, scurtă şi calea mântuirii. Dacă ne cheltuim acest timp scurt, dat nouă pentru învăţarea celor folositoare, spre auzirea unor lucruri zadarnice, nesocotite şi vătămătoare, când vom mai avea timp să învăţăm cele de neapărată trebuinţă, cele neapărat folositoare? Dar, mai bine spus, chiar dacă ar fi lung timpul, ar trebui să-1 cheltuim tot în cele de folos. Dar când mai e şi scurt şi puţin, n-ar fi oare cea mai mare nebunie să cheltuim scurtimea lui cu învăţături care ne strică sufletul? Pentru ce să ai nevoie de leacuri? Nu te lăsa răniţi Să nu-ti iroseşti timpul ca să-ti vindeci rănile primite de la alţii sau pe care deja le ai! Adună-ţi îmvăţătura sănătoasă din Sfintele Scripturi. De vine la tine un altul să-ţi spună altceva, astupă-ţi urechile, fugi îndată, nu zăbovi. Dacă s-ar pune la cale un complot împotriva împăratului, n-ai vrea negreşit, să iei parte la astfel de adunare, ca nu cumva să te primejduieşti numai prin simpla ta participare, chiar dacă n-ai fost de acord, iar când se grăieşte împotriva lui Dumnezeu, când învăţătura Lui este tăgăduită, nu fugi, nu urăşti limba hulitoare, nu astupi gurile cele fără de Dumnezeu?! Cum vei putea să te rogi lui Dumnezeu cu îndrăznire, când iei parte la hulele aduse Lui? Nu, vă rog, nu faceţi aşa! Nu spun asta către cei de faţă; dar, mai bine spus, şi către cei de faţă. Chiar dacă voi nu aveţi pe cuget un astfel de păcat, totuşi voi să spuneţi aceste cuvinte şi altele mai multe celor pe care-i ştiţi bolnavi de boala aceasta, ca să smulgeţi din rădăcină răul. Facă Dumnezeu ca prin rugăciunile sfinţilor şi prietenilor lui Dumnezeu – că n-au cuvintele mele atâta putere cât îndrăznirea rugăciunii lor -, facă Dumnezeu ca noi toti, şi toti câţi alcătuiesc pliroma Bisericii, să fim scăpaţi de aceste învăţături rele şi să stăm cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, Căruia slava. Amin.

Despre soartă şi providenţă, Sfântul Ioan Gură de Aur

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here