Despre sănătate și boală în creștinism (II)

0
143

sanatateNatura umana cazuta

 Natura umana- Moştenirea naturii umane căzute a lui Adam se perpetuează biologic, dar şi spiritual, prin înclinarea către păcat a omului. Oamenii nu numai moştenesc natura umană căzută, dar şi prin voinţa proprie devin responsabili de păcat, care duce şi la boală. Clement Alexandrinul preia de la Platon ideea că „fiecare dintre noi îşi alege pedepsele atunci când păcătuieşte cu voie”. Există numeroase cazuri de oameni pe care îi cinstim ca drepţi sau sfinţi şi care nu au fost ocoliţi de boli trupeşti, ceea ce înseamnă că sănătatea sufletului nu implică fără echivoc sănătatea trupului. Boala este folosită spre un progres spiritual al omului, dar şi ca exemplu de vieţuire creştină pentru cei care nu au ajuns la o treaptă duhovnicească asemănătoare. Exemplul lui Iov, care se foloseşte de necazuri spre progres duhovnicesc, este cel mai grăitor în aceste sens.

Exista boli spre slava lui Dumnezeu

În Sfânta Scriptură se arată posibilitatea de a se îmbolnăvi fiul pentru păcatele mamei, vindecarea prin credința unei persoane apropiate, dar și boala pentru păcatele proprii. De asemenea, există precizarea că păcătuirea după vindecare poate atrage o boală (pedeapsă) mai gravă decât prima și există boli nu spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru a se dovedi prin ele întregii lumi vindecarea miraculoasă, puterea credinței, puterea atottămăduitoare a lui Iisus și în numele lui Iisus.

Bolile pot fi determinate de boli ale sufletului, dar pot să apară providenţial în viaţa unui om sănătos sufleteşte, după cum starea de sănătate trupească poate să nu fie consecinţa unei sănătăţi sufleteşti ci să aparţină oamenilor bolnavi sufleteşte, după cum spune şi psalmistul: „că n-au necazuri până la moartea lor”. Dar cel mai ades dezordinea spirituală îşi pune amprenta, în mod vizibil, măcar asupra chipului unui om dacă nu şi asupra sănătăţii sale.

Boala, prilej de intarire in dragostea lui Dumnezeu

Sănătatea şi boala se pot privi ca două realităţi ale trupului, cu profunde conotaţii spirituale şi care nu au o valoare în sine, ci capătă valoare în masura în care sunt folosite spre slava lui Dumnezeu, spre împlinirea poruncilor. Părinţii înduhovniciţi se întrebau adesea, după o perioadă îndelungă de sănătate trupească, dacă Dumnezeu nu i-a uitat şi dacă îi mai cercetează, dacă cumva aceasta se întâmplă pentru greşelile lor, pentru nepocăinţă şi pentru slaba lor dragoste de Dumnezeu. Pentru ei era un prilej mai uşor de a ţine comuniunea cu Dumnezeu, de a-l lăuda pe Dumnezeu în suferinţă sau în boală, căci tocmai atunci darul sănătăţii căpăta valoare şi Dăruitorul era slăvit cu mulţumire. Boala nu afecta sufletul celor cu tărie duhovnicească, ci era prilej de întărire în dragostea de Dumnezeu, în credinţa şi în răbdare. Suferinţa şi boala erau astfel prilej de cercetare a gândurilor, a faptelor de reînnoire a pocăinţei şi de recunoaştere a darurilor venite exclusiv de la Dumnezeu, de smerenie în faţa atotputerniciei divine.

Sa nu se piarda comuniunea cu Dumnezeu

Dimpotrivă, în măsura în care fie sănătatea, fie boala trupească, îndepărtează pe om de Dumnezeu sunt piedici care se pun înaintea mântuirii omului. Cel mai ades uitarea de Dumnezeu şi căderea în patimi, întreţinută de o stare de sănătate trupească, sunt cauzele pentru care se pierde comuniunea cu Dumnezeu. Dacă omul rămâne bolnav sufleteşte, sănătatea trupului nu-i ajută la nimic. Dacă trupul bolnav devine mijloc de îndreptare a sufletului, atunci boala este o manifestare a Providenţei divine. Apostolul Pavel ne mărturiseşte că: „orice mustrare, le început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii”. În boală, modul în care se stabileşte cel mai ades legătura cu Dumnezeu este rugăciunea.

Omul se deschide astfel comuniunii cu Dumnezeu, care îl ascultă şi care se apropie de om. Sf. Isaac Sirul scrie că „rugăciunea este ajutorul cel mai tare al bolii”. Mitropolitul Daniel în cuvântul de învăţătură rostit la slujba de pomenire a medicilor în anul 1999 spunea: „când omul nu se mai roagă devine bolnav: rugăciunea este respiraţia bolnavului, ea face legătura cu Dumnezeu, ea este începutul însănătoşirii noastre; fără rugăciune se trece de la duhovnicesc la biologic”.

Sanatatea sau mantuirea= vindecare

Pentru a accede la înţelesul creştin al vindecării, la finalitatea sau consecinţele pozitive ale ei, cele mai grăitoare exemple care vin în ajutor sunt vindecările săvârşite de Mântuitorul. Cuvântul mântuitor înseamnă salvator şi vine de la latinescul „salus, salutis” care se poate traduce şi prin sănătate sau mântuire, deci mântuire înseamnă şi vindecare. Sfinții evanghelişti ne relatează ca „a străbătut Iisus toată Galileea, învătând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi neputinţa din popor”. Astfel, observăm că procesul vindecării este însoţit de cel al cunoaşterii lui Dumnezeu, cel ce are puterea vindecării depline.

Terapia prin credinta

Vorbind despre sănătate și terapia prin credință, Sfinții Părinți vorbesc despre o igienă a vieții creștine (trupești, morale, spirituale), respectarea acesteia fiind considerată cea mai bună profilaxie a îmbolnăvirilor. Dacă boala ne lovește într-un fel sau altul, trebuie să ne intensificăm trăirile și strădaniile vieții creștine. În noi există o forță care devine lucrătoare si devine folositoare când chemăm numele Domnului Iisus Hristos. Simbolul medicinei este crucea, pe care se jertfește perpetuu, spre învierea noastră, a tuturor, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului.

Sfântul Petru Damaschin susține că „cei ținuți de o boală îndelungată” se muncesc doar aici, în lumea aceasta. El vede sănătatea spre ajutorarea celor ce au trebuință, iar boala spre încununarea răbdării. Începutul luminării sufletului și dovada sănătății lui este a-ți vedea greșelile proprii „ca nisipul mării”. Simeon Metafrastul spune că a fi următor lui Hristos înseamnă „a purta necazurile, bolile trupești, ocările și osândirile de la oameni”.

Mantuitorul este doctorul celor bolnavi

Modelul suprem al îngrijirii bolnavilor ni-l oferă Mântuitorul Iisus Hristos, Care oridecâteori era nevoie săvârșea vindecări minunate pentru oameni. Îngrijirea bolnavilor, a bătrânilor și a celor vulnerabili reprezintă o poruncă dată de Domnul Hristos.

Batranii, stalpii nostri

O categorie deosebită care are nevoie de îngrijire este cea a bătrânilor. Îmbătrânirea este un fenomen fiziologic, funcția unor organe incetinind. În esență, bătrânilor trebuie să li se dea toată cinstea, înțelepciunea fiind în mod obișnuit a vârstei înaintate. Bătrânilor li se cere să fie morali, virtuoși, iubitori și răbdători, cununa lor fiind nepoții. Cel mai adesea, Sfânta Scriptură vorbește în termeni de apreciere despre bătrâni.

„Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinstești fața bătrânului și să te temi de Domnul Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău” (Levitic 19, 32).

„Oare nu la bătrâni sălășluiește înțelepciunea și priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată” (Iov 12, 12).

„Cununa bătrânilor sunt nepoții, iar mărirea fiilor sunt părinții lor” (Pilde 17, 6).

„Pe cel bătrân să nu-l înfrunți, ci să-l îndemni ca pe un părinte, pe cei mai tineri ca pe frați” (I Timotei 5, 1).

„Bătrânii să fie trezi, cinstiți, întregi la minte, sănătoși în credință, în dragoste, în răbdare” (Tit 2, 2).

Cercetarea bolnavilor

Cercetarea și îngrijirea bolnavilor presupune și rugăciunea noastră pentru ei, prin Sfânta Liturghie și Prin Taina Sfântului Maslu. De asemenea, este nevoie de facilitarea și sprijinul nostru pentru a-i ajuta să primească Taina Spovedaniei și Taina Împărtășaniei. Rugăciunile Bisericii, participarea la Sfânta Liturghie, rugăciunea individuală, postul, virtuțile creștine (credința, nădejdea, dragostea) sunt factori de profilaxie și tratament. Sfintele Taine ale Botezului, Spovedaniei, Împărtășaniei și Maslului au mare valoare terapeutică. Bolile nu-l înspăimântă pe creștin pentru că el crede în Viața Veșnică. De aceea, nici chiar în timpul celor mai înspăimântătoare epidemii, creștinii nu au cedat.

Lucrarea trezviei in timpul bolii

Dacă se rămâne la boala în sine, suferința este zadarnică și chinuitoare, producând frică, răzvrătire si angoasă. Sfinții Părinți insistă ca în momentele de încercare prin boală și suferință să fie intensificată lucrarea trezviei, a luării aminte la vremea de încercare. În astfel de momente, asumându-și propriile limite, omul se poate deschide mai mult spre Dumnezeu.

Atitudinea in fata bolilor este importanta

Așadar, boala, suferința, necazurile sunt de neocolit în această viață. Importantă este atitudinea în fața lor. „Viața, a celui drept, cât și a celui păcătos, e presărată cu necazuri. Nimeni nu le poate ocoli. Contează, însă, modul în care cel încercat le înțelege, le valorifică spiritual și le depășește. Prin pocăință și spre mântuire sau prin deznădejde și spre osânda sa. Celui dintâi, ele îi sunt mântuitoare, celui din urmă stricătoare și pierzătoare…Dacă sunt înțelese în adevărata lor rațiune, duhovnicește, ele sunt semn al urcușului duhovnicesc al credinciosului. Dacă sunt acceptate cu revoltă sau cu învinovățirea altora, sunt prilej de îndoită suferință și de osândă. Înțelese duhovnicește, ele sunt spre creșterea și înaintarea noastră în lumină cu Dumnezeu. Acuzate, ele ne devin cale spre o și mai accentuată cădere spirituală” (Pr. Ioan C. Teșu).

Mihai P.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here