Despre monahism

0
218

downloadMonahii şi-au ales un fel de viaţă care se aseamănă cu viaţa din cer şi se află într-o stare cu nimic mai rea decît a îngerilor, căci, după cum între îngeri nu există inegalitate, nici nu se află unii în stare de fericire, iar alţii copleşiţi de cele mai mari necazuri, ci toţi trăiesc în pace, în bucurie şi slavă, tot astfel se petrec lucrurile şi aici. Nici unul nu insultă pe altul din cauza sărăciei, nimeni nu se laudă cu bogăţia. Expresia „al tău şi al meu”, care răstoarnă şi tulbură toate, este alungată departe. Toate le sînt comune: masa, locuinţa, hainele. Si ce este mai vrednic de admirat este faptul că în toţi se află unul şi acelaşi suflet. Toţi sînt nobili prin aceeaşi nobleţe, toţi sînt robi prin aceeaşi robie, toţi sînt liberi, bucurîndu-se de aceeaşi libertate. Acolo este o singură bogăţie, pentru toti, bogăţia cea adevărată, o singură slavă, slava cea adevărată, căci acolo bunurile se află nu în nume, ci în lucruri. O singură plăcere, o singură dorinţă, o singură nădejde pentru toţi; toate sunt cercetate cu grijă, ca după canon sau cu cântarul. Nu există inegalitate, ci ordine, rânduială, armonie, multă grijă pentru păstrarea înţelegerii şi prilej continuu de bucurie. De aceea toţi fac şi rabdă toate, ca să se bucure şi să se veselească, căci numai acolo poţi să vezi limpede şi nicăieri în altă parte; nu numai că sînt dispreţuite cele prezente, că este tăiat din rădăcină orice motiv de ceartă şi de luptă şi că există nădejdi strălucite despre cele viitoare, dar socotesc că sunt comune tuturor şi cele triste şi cele bune, care se întîmplă fiecăruia dintre ei. Căci mâhnirea dispare mai uşor cînd toţi împărtăşesc în chip egal necazul unuia şi au multe prilejuri de veselie, fiindcă nu se bucură doar de bunurile lor proprii, ci, nu mai puţin, şi de bunurile celorlalţi, ca de ale lor (împotriva celor care se opun vieţii monahale 3,11 în RG, 47,366).

Despre rugăciune
1. Roagă-te în fiecare ceas şi, rugându-te, să nu-ţi pierzi nădejdea şi să nu ceri cu nepăsare milostivirea lui Dumnezeu. Nu-Şi va întoarce faţa de la tine dacă eşti stăruitor, ci îţi va ierta păcatele şi îţi va împlini rugăminţile. Dacă, rugîndu-te, ai fost ascultat, stăruie în rugăciune, mulţumind; dacă nu ai fost ascultat, stăruie în rugăciune, ca să fii ascultat (Omilia 3,4 Despre pocăinţă, RG. 49,297).
2. La ce ar folosi predica dacă rugăciunea nu ar fi unită cu ea? Mai întâi rugăciunea şi apoi cuvântul. Aşa spun şi apostolii: „Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului” (Fapte 6,4) (Contra anomeilor despre neputinţa de a înţelege pe Dumnezeu) (Omilia 3.6 în RG 48.725).
3. Poţi să te rogi şi acasă, dar acasă nu auzi predica şi cuvîntul de învăţătură… Poţi să te rogi şi acasă, însă nu te poţi ruga ca la biserică, unde mulţimea părinţilor este atît de mare, unde glasul se înalţă ca dintr-o singură inimă către Dumnezeu. Cînd te rogi singur lui Dumnezeu nu vei fi ascultat aşa cum eşti ascultat cînd te rogi cu fraţii tăi. Căci aici (la biserică) este ceva mai mult: înţelegerea şi armonia, legătura dragostei şi rugăciunile preoţilor (Contra anomeilor despre neputinţa de a înţelege pe Dumnezeu) (Omilia 3.6 în RG 48,725).
4. Rugăciunea este armă puternică, comoară nesfîrşită, bogăţie care nu se cheltuieşte niciodată, port fără valuri, temelie a liniştii; rugăciunea este rădăcină şi izvor şi mamă a nenumărate bunuri şi este mai tare decît puterea unui rege. Cînd cel care poartă diadema regală este bolnav de friguri şi zace în pat şi are fierbinţeli, îl asistă de multe ori, desigur, medici, ostaşi, slujitori şi generali; şi nici priceperea medicilor, nici prezenţa prietenilor, nici slujirea robilor, nici abundenţa medicamentelor, nici măreţia curţii sale, nici prisosul bogăţiilor şi nici nimic altceva din cele omeneşti nu poate să potolească boala care se înteţeşte. Dar dacă va veni cineva care are încredere în Dumnezeu şi doar îi va atinge trupul şi va face pentru el o rugăciune curată, va alunga toată boala. Şi ceea ce n-au putut să facă bogăţia şi mulţimea slujitorilor, nici experienţa şi mulţimea medicilor şi nici fastul împărătesc, de multe ori a putut să facă rugăciunea unui om sărac şi lipsit de orice bogăţie, însă vorbesc nu de rugăciunea monotonă şi plină de indiferenţă, ci de rugăciunea făcută cu concentrare sufletească, cu sufletul încercat de durere şi cu mintea foarte încordată. Căci aceasta este rugăciunea care se înalţă la cer.
Cât timp curg pe un teren neted şi au în faţă un câmp deschis, apele nu se ridică spre înălţime, dar, după ce mâinile celor care lucrează la irigaţii le vor strânge şi le vor dirija pe un canal îngust, apele, puse la strâmtoare, se aruncă spre cer mai iute decît orice suliţă. Tot astfel şi sufletul omenesc, cât timp se bucură de siguranţă, se bucură şi se pierde, însă, după ce împrejurările vieţii îl vor strâmtora, necăjit foarte, el înalţă spre cer rugăciuni curate şi fierbinţi. Şi ca să ştii că mai ales acele rugăciuni vor putea fi auzite de Dumnezeu, ascultă ce a spus profetul: „Către Domnul am strigat cînd am fost necăjit şi m-a auzit” (Rş, 119,1).
Vom înflăcăra, aşadar, conştiinţa noastră, vom apăsa sufletul nostru cu amintirea păcatelor; îl vom apăsa nu ca să-l chinuim, ci ca să-l pregătim să fie auzit de Dumnzeu, ca să-l facem să fie cumpătat, să fie vigilent şi să atingă însuşi cerul. Nimic nu îndepărtează nepăsarea sufletească şi indiferenţa precum le îndepărtează durerea şi necazul care apasă din toate părţile sufletul şi mintea concentrată către sine însăşi. Astfel, cel necăjit, care se roagă, după multă rugăciune va putea să aducă în sufletul său desfătarea.
După cum tumultul norilor întunecă la început văzduhul, dar, după ce va lăsa să cadă ploile una după alta vărsînd toată apa, pregăteşte un cer senin şi strălucitor, tot astfel şi supărarea, cât timp este adunată în inimă, întunecă judecata noastră, însă, după ce supărarea este alungată prin cuvintele rugăciunii şi cu lacrimi şi este dată afară din inima noastră, ea sădeşte în sufletul nostru multă seninătate, deoarece ajutorul lui Dumnezeu a coborât ca o rază de soare peste mintea celui ce se roagă (Contra anomeilor despre neputinţa de a înţelege pe Dumnezeu) (Omilia 50 în RG 48,744-745).

Flori alese din învăţătura Sf. Ioan Gură de Aur, Badea Gheorghe

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here