Despre modestie

0
267

Despre modestie

Cu mulţi ani în urmă, un bătrân fizician îşi amintea o întâmplare din viaţa lui de student. Întâmplare pe care nu a putut niciodată s-o uite. Fiind doctorand la München, după un examen trecut cu bine, a intrat să sărbătorească evenimentul cu un coleg la una dintre faimoasele berării ale oraşului. Plini de veselie şi de încredere în viitor, se adresau unul altuia cu Herr Professor şi cu Herr Doktor, cu o voce cam sonoră, astfel că se auzea în tot localul.

La un moment dat, tocmai când erau pe punctul de a mai comanda o halbă, s-a apropiat cu multă sfială un bătrânel modest care le-a cerut îngăduinţa să rămână câteva clipe la masa lor, pentru că înţelesese că erau fizicieni şi îi plăcuse mult discuţia. Tinerii i-au îngăduit cu generozitate să ia loc.

Bătrânul s-a înclinat, mulţumind: „îngăduiţi-mi să mă prezint: Wilhelm Röntgen.”

„De prisos să mai adaug”, spunea povestitorul, „că ne-am îngălbenit amândoi. În faţa noastră se afla unul dintre cei mai mari fizicieni ai omenirii, care ascultase cu mare sfială lăudăroşeniile noastre. Atunci am primit cea mai de neuitat lecţie de modestie. Mai important decât examenul pe care îl trecusem şi de ceea ce învăţasem până atunci şi am învăţat mai târziu, am înţeles că spiritele cu adevărat mari îşi dau seama de limitele omului, de faptul că adevărurile care i se descoperă conţin mai mult decât stricta realitate imediată. Se dezvăluie un univers al generozităţii, al conştiinţei, al evaluării, proprii orânduirii lumii, ce ne-a fost lăsată pentru a ne apropia de ea cu sfială şi smerenie.”

Se află în viaţa noastră unele prezenţe, atât de evidente în înfăptuirile lor, în ceea ce putem învăţa de la ele, încât nu ne mai dăm osteneala să remarcăm altitudinea pe care au atins-o în urcuşul neîntrerupt către desăvârşire.

Înţelegem că ele sunt modelul, prototipul vieţii îndreptate către un anumit ţel, care te pun în faţa ta, a adevăratului tău chip, al celui al altora. Spre acele prezenţe trebuie să privim. De la ele trebuie să învăţăm. Exemplul lor durează şi după ce ele nu mai sunt. Amintirea lor ne dă o certitudine, întocmai ca atunci când ar fi zilnic printre noi. Sunt marile personalităţi, exemple, pietre de hotar, ce delimitează ceea ce trebuie să fim, ceea ce trebuie să devenim, de ceea ce suntem, cu inconştienţa şi comoditatea noastră. Sub smerenia lor se ascunde valoarea adevărată, pe care o pierdem, sau uneori n-o recunoaştem, din păcate.

Bătrânul fizician nu putea uita acel moment, să-i zicem nesemnificativ?, în seria momentelor pe care fiecare le trăiește. Dar cine l-ar fi putut uita?

O simplă istorioară din viața unui mare om de ştiinţă duce la sensuri complexe care ne întăresc în convingerea că viaţa nu este doar o înşiruire de fapte exterioare, fără o semnificaţie pe care ar trebui să ne dăm osteneala a o descoperi.

Există astăzi noţiunea foarte actuală „a te descurca”. Ea rămâne străină celor care şi-au legat viaţa de dorinţa de a exprima ceva din reala problematică a umanităţii. Cred că Dostoievski, Röntgen, alţii asemenea lor, n-au fost „descurcăreţi” cum se spune despre unii, cu un puternic accent admirativ. Ce înseamnă, ştim cu toţii. Şi la acest atribut aspiră nenumăraţi oameni. Nimeni nu-şi pune întrebarea: „Şi apoi?” Ce se întâmplă apoi?

Ce ne rămâne în final nouă? Ce lăsăm celorlalţi? Averi uriaşe? Case, conturi în bancă, bijuterii? Le putem lăsa fericire? Putem lăsa adevăruri care ni s-au revelat şi pe care ceilalţi să le accepte, fără a se teme că nu sunt şi ale lor? Putem lăsa prin testament bucurie, împăcare cu noi şi cu ceilalţi?

Dimineţi însorite în care ştim că avem înaintea noastră o zi pe care-o dedicăm celor pe care îi iubim? Pe care-i iubim cu adevărat, care ne iubesc cu adevărat şi nu trag cu coada ochiului la ceea ce le va rămâne după moartea noastră? Seri în care privim cu mulţumire la ziua care a trecut şi în care am putut face o bucurie celorlalţi? Un nume cu care să nu se ruşineze? Convingerea că n-am trăit chiar de geaba? Poate că putem fi „descurcăreţi” în alt sens: „Descurcându-ne” prin a descoperi, a dobândi bucuria, liniştea sufletească, dragostea pentru semenii noştri.

N-ar trebui să ne „descurcăm” aspirând la veşnicie. Fiindcă, oricum, cei câţiva zeci de ani pe care-i trăim cu grija de a fi „descurcăreţi” trec repede. Şi atunci revine întrebarea: „Şi apoi?”

Deci cred că Röntgen, descoperind radiaţiile care l-au făcut celebru şi pe care-l pomenim destul de des în împrejurările cotidianului, a preferat acest fel de a fi descurcării păstrându-şi modestia şi interesul pentru ceilalţi, de la care era convins că are de învăţat. Că, în căutarea adevărului fiind, a descoperit un adevăr care este şi al nostru, al tuturor. Şi mai cred că pentru el rostul propriu al existenţei nu s-a estompat, n-a rămas ascuns. Nu s-a întrebat despre inutilitatea ei, despre faptul că trebuie să căutăm mereu ceva cu care putem să înlocuim acest rost, dacă nu ne apare evident de la început, dacă se estompează pentru că lipseşte din el destinul etern.

Putem trăi ca fiinţe libere, orientate spre o ordine spirituală, din care neliniştea, frica de care vorbeşte Heidegger lipseşte, pentru că nu ne suntem predaţi doar nouă înşine, negăsind nicăieri o rezolvare pentru tot ce ni se întâmplă.

Putem trăi ca fiinţe libere, păstrându-ne interesul pentru ceilalţi şi modestia, considerând că acesta este modul cel mai eficient de a fi „descurcăreţi”, aşa cum a fost Röntgen şi mulţi alţii ca el.

Modestia, iată un cuvânt pe care-l pronunţăm destul de rar, mai ales dacă ne priveşte pe noi. De fapt, el nu ni se potriveşte, nu vrem să ni se potrivească, nu vrem să credem că ar exista pentru noi. într-o emisiune radio unde se vorbeşte de obicei numai despre protecţia mediului sau de ajutorul care trebuie acordat Sudanului, am auzit de curând o istorioară care ar părea scoasă din Pateric.

Era vorba de un călugăr îmbunătăţit care aflase har înaintea lui Dumnezeu, astfel că primise darul de a vindeca pe bolnavi.

Lume de pe lume venea să-l caute şi fiecare se vindeca de boala sa, plecând însănătoşit. Şi iată că într-o zi un om bolnav şi necăjit a pornit în căutarea lui, nădăjduind alinare. Ajuns în apropierea chiliei monahului cuvios, a întâlnit un trecător care l-a întrebat ce caută pe acolo.

Bolnavul i-a spus, întrebând totodată cum ar putea ajunge la omul sfânt, dat fiind că se rătăcise. Trecătorul a ripostat: „Pe păcătosul acela îl cauţi? E un nevrednic, un ticălos fără pereche şi, fără îndoială, n-are nici putere de a tămădui pe cei în suferinţă. Întoarce-te la casa ta şi roagă-L pe Dumnezeu să te vindece. El este Cel care poate orice şi El te va face sănătos, dacă te rogi Lui cu credinţă.”

Omul a făcut calea întoarsă, rugându-se cu lacrimi să fie şi el izbăvit de suferinţa lui şi pe drum s-a vindecat, ajungând sănătos acasă.

Şi iată, cei care au văzut minunea i-au mărturisit că trecătorul pe care-l întâlnise era de fapt călugărul cel cuvios pe care el îl căutase… Care, în smerenia sa, ştia că Domnul tămăduieşte pe cei în suferinţă, că Lui I se cuvine lauda şi mulţumirea.

 

După ce am auzit această istorioară m-am întrebat de câte ori mi s-a întâmplat să pricep că talanţii cu care Dumnezeu ne înzestrează, îi sporeşte tot El? Să-mi compar cu spaimă nevrednicia cu sfinţenia autoproclamată a unora care ar trebui să ne înveţe că, înainte de orice, Dumnezeu e bunătate şi milă, aşteptând cu infinită răbdare un semn din partea noastră? Aureolele pe care le construieşti singur sunt surogate care nu preţuiesc nimic, n-ar trebui să se uite asta!

Cât de des mărturisim că reuşita noastră se datorează Domnului, care ne dăruieşte cu însuşiri, pe care tot El ne ajută să le fructificăm? Suntem conştienţi de nevrednicia şi neputinţa noastră, aidoma monahului din istorioara de mai sus?

Pe scurt asta s-ar numi modestie, smerenie, conştiinţa propriei realităţi, sau cum vrem s-o numim. în zilele noastre asemenea atitudine e calificată fie drept naivitate, prostie, sau eventual prefăcătorie. Un om care vrea să reuşească în viaţă trebuie să se bată cu pumnii în piept, să le atragă celorlalţi atenţia asupra meritelor lui sau să-şi oblige subalternii s-o facă. Este de la sine înţeles că ei anunţă pretutindeni,  ce activitate fructuoasă a avut şeful lor în fiecare zi, de câte ori a dat bună ziua, de câte ori a rostit cuvinte de duh, care puteau rezolva totul, etc., etc. Tot ceea ce a făcut, chiar dacă în mod evident n-are nici o valoare, este spre folosul celorlalte.

Fără să asculte pe alţii, cu modestie, cu convingerea că poate învăţa câte ceva, aşa ca Röntgen?

Totuşi, când un director de bancă primeşte un salariu de şaptesprezece milioane de euro anual, declarând cu mândrie că nici nu-i prea mult, fiindcă el este supra-calificat, pe când două milioane de copii pleacă la şcoală cu stomacul gol, pentru că părinţii nu au bani să cumpere mâncare, ceva nu este în regulă. Atunci când acestor discrepanţe scandaloase li se găsesc justificări, atunci când lăcomiei şi lipsei de scrupule li se atribuie intenţii benefice pentru soarta umanităţii, ceva nu e în regulă.

Atunci când politicienii, îngrijoraţi de soarta popoarelor lor întorc evenimentele pe dos, minţind cu neruşinare şi inconştienţă, declarând contrariul a ceea ce se petrece cu adevărat, numai pentru a-şi asigura în continuare domnia şi obligă şi mediile să facă la fel, ceva nu e în regulă.

Odinioară, în timpurile de tristă amintire eram priviţi cu impertinenţă şi ni se afirmau minciuni pe care le vedea oricine. Era dictatură şi teroare şi doream cu disperare să trăim odată vremea când se va spune şi adevărul… Astăzi, în sublima democraţie, se întâmplă acelaşi lucru. Simptomele sunt ale unei societăţi bolnave, care încet, încet, se prăvăleşte într-un fund de prăpastie din care nu ştim cum va mai putea ieşi. Modestia n-are ce căuta în ceea ce suntem obligaţi să acceptăm ca realitate a noastră.

Când eram copii existau o sumedenie de ziceri, pe care cei din generaţia mea nu le-au uitat.

Astăzi nu le mai folosește nimeni. Una dintre ele suna: „Lauda de sine nu miroase a bine”. Astăzi ne lăudăm cu năravuri de care oamenii ruşinau pe vremuri. Modestia, sentimentul că nu meriţi char totul, că trebuie să laşi şi altora dreptul la viaţă, nu se mai poartă. Ne mândrim cu o realitate în care domină amoralitatea (nurnai îndrăznesc să spun imoralitatea, pentru că e o noţiune perimată), din care trebuie îndepărtat orice ne-ar aduce aminte de existenţa Divinităţii, a binelui, a sentimentului de decenţă, a modestiei, a convingerii că trebuie să fim conştienţi de ceea ce suntem în realitate, pentru a ne apropia de ceea ce ar trebui să fim.

Că fiecare trebuie să trăiască şi pentru ceilalţi, nu numai pentru ego-ul său.

De abia atunci, când ne vom transforma cu totul într-o massă amorfa, impersonală, o magmă stinsă şi învârtoşată, pe care înfloresc buruienile aroganţei şi inconştienţei, de abia atunci vom înţelege poate, că a ne asuma cu smerenie şi modestie propria realitate, aşa cum ne-a lăsat-o Dumnezeu, pe care L-am hulit atât, ar fi singura cale de a restaura fiinţa umană.

Sunt amare asemenea reflecţii, dar inevitabile. Pentru că puterea îngăduie orice. Putem face tot ce dorim, cu condiţia să deţinem putere suficientă pentru a impune supunere altora, care depind de noi. Deunăzi, o doamnă ministrul de la Berlin a cerut unui elicopter al armatei s-o transporte pe o distanţă de vreo trei sute de kilometri, la o întâlnire pe care o avea într-un alt oraş.

Pentru aceasta, elicopterul militar a trebuit să străbată mai bine de o mie de kilometri, costurile ridicându-se la peste douăzeci de mii de euro.

Când s-a protestat, când însăşi conducerea armatei a declarat că  erau bani aruncaţi pe gârlă, de care armata avea multă nevoie, când s-a spus că respectiva ar fi putut merge fie cu trenul fie cu o cursă normală de avion, stabilind întâlnirea peste două ore, unul dintre colegii miniştri, deci o persoană care ar trebui să vegheze la bunul mers al ţării respective şi să un exemplu, a declarat indignat: „Unde am ajuns daca sţ critică în acest fel un ministru?”

Fără comentarii! (între noi fie vorba, miniştrii se pot critica între ei, asta este cu totul altceva. Mai mult, auzindu-i la televizor cum se adresează unul altuia, eleganţa cu care se exprimă, înjurându-se reciproc, ai sentimentul că tot sistemul politic s-a transformat într-o imensă tarabă, în jurul căreia câteva ţaţe se ceartă cu mâinile pe şold. Totuşi, să nu exagerăm. Respectivii interlocutori omit să se adreseze cu apelativul „fa”, aşa cum obişnuiesc cumetrele care se războiesc între ele. Deci politica a făcut totuşi mari progrese în ceea ce priveşte manierele reprezentanţilor ei.) (De fapt, n-am dreptate. De curând, apelativul „fa” a fost introdus cu aplomb în vocabularul cultivat al părinţilor poporului!)

În mari întreprinderi se dau oamenii afară pentru a reduce costurile şi a spori eficacitatea economică. Aşa se spune. Dar în acelaşi timp, membrii consiliilor de conducere îşi măresc salariile, unele atingând zeci de milioane de euro pe an. Motivul pe care îl invocă: ei îşi conduc bine întreprinderile, fără greşeli etc. Deci merită să încaseze sume pe care nici măcar nu ştiu să le scrie. În cel mai recent scandal, acela al construirii aeroportului din Berlin, care se amână de ani pentru că se fac inimaginabile greşeli de construcţie, directorul şantierului respectiv a fost concediat şi i s-a acordat o recompensă de un milion şi opt sute de mii de euro.

Asta în timp ce zeci de muncitori care munceau sub direcţia lui şi-au pierdut locurile de muncă şi au rămas muritori de foame. Fapte similare se întâmplă oare numai în Germania? Parcă am mai auzit şi din alte părţi istorii asemănătoare…

Scopul acestor rânduri nu este de a analiza din punct de vedere economic actualitatea. O fac alţii cu mai multă pricepere. Să menţionăm pe scurt doar unele aspecte sociale, etice, de ce nu, morale, ale lumii de astăzi.

Trăiască criminalitatea cea de toate zilele! Trecem cu  automobilul care-a costat o avere peste nişte nefericiţi pietoni, zdrobindu-i. Nu, ei nu se aventuraseră pe partea carosabilă. Asemenea inconştienţă nu mai are mai nimeni. Stau cuminți pe trotuarul rezervat lor. Dar nici aşa ceva nu mai există. De ce am cumpărat o maşină scumpă? Vezi bine, ca să putem trece cu ea peste orice! Totul e ca mămica sau tăticul să ocupe o funcţie importantă, sau să aibă bani destui ca să „rezolve lucrurile”.

Omorâm cu curaj în dreapta şi în stânga!

La ce-am dat bani pe arme de foc, dacă nu le folosim! Dacă sunt de furat, cu atât mai bine! Asta dovedeşte buna lor stare de funcţionare! Dar ceea ce este mai grandios este funcţionarea ireproşabilă a justiţiei. Odinioară se vorbea despre lupta de clasă. Blestemăm acele timpuri catastrofale. Numai că tot am învăţat ceva şi de la ele. Justiţia a luat lecţii foarte eficiente. Ea practică cu entuziasm o luptă de clasă de-a-ndoaselea.

Nu, nu vă faceţi iluzii. Cu acest fenomen nu ne putem mândri doar noi.

E în plină înflorire pretutindeni. Un miliardar, şef al unei mari instituţii, pe care a vândut-o oficial concurenţei pe suma simbolică de un euro, pentru ca ea să fie desfiinţată, distrugând astfel buna funcţionare a unui întreg sistem, şi trimiţând în mizerie mii de oameni care şi-au pierdut pâinea, a fost judecat pentru corupţie, pentru că buzunarul lui s-a umplut de sume astronomice. A fost condamnat cu tam-tam la plata câtorva zeci de mii de euro, ceea ce, eventual, ar cheltui el cu dispreţ într-o săptămână. Acum se plictiseşte în castelul lui de pe malul lacului Garda.

Se plictiseşte, pentru că locuitorii din satul vecin nu-l salută şi nu-l vizitează.

Spre lauda lui, trebuie spus că nu „i s-a făcut rău” în faţa completului de judecată, ca să fie trimis cu milă la spital, practică asiduă în România. Nici nu trebuie ca la spitalul de urgenţă din Bucureşti să i se taie fără întârziere unghiile la picioare astfel ca procesul să fie întrerupt, până după această operaţie importantă şi spectaculoasă.

Se pare că în instanţele judiciare (nu numai româneşti) bântuie un virus. L-aş numi „virusul de proces” de tip A- Apare şi se fixează cu încăpăţânare pe acuzaţi. El are simptome foarte diferite. Se aşază pe inimă, pe genunchi, pe diferite alte organe, pe gât sau mustaţă, depinde de cum funcţionează fantezia învinuiţilor şi cât de bine le este garnisită lista cu proprietăţile şi conturile lor bancare.

Apoi mai există un virus de proces de tip B.

De acesta se îmbolnăvesc subit unii judecători atunci când au de-a face cu acuzaţii miniştri, deputaţi, senatori, demnitari importanţi din diverse partide, persoane cu conturi grase la bancă… El se manifestă prin accese subite de blândeţe. Devine evident că acuzaţii au avut câteva clipe de inconştienţă, când nu şi-au dat seama că hoţia şi corupţia de care s-au făcut vinovaţi e un fapt reprobabil. Ei au acţionat cu ferma convingere că devin astfel binefăcători ai omenirii, că merită înţelegere, indulgenţă, simpatie chiar.

Ceea ce au comis sunt nişte flecuşteţe de care nu merită să se mai vorbească.

Ca atare, ei pot şi trebuie să-şi continue activitatea lor binefăcătoare de părinţi ai ţării. Nu e ciudat? Un procent remarcabil din ansamblul părinţilor poporului, din toate organele de conducere sunt fie condamnaţi, fie în curs de anchetare, fie cu caziere ample, foşti sau viitori puşcăriaşi. Sau virtuali puşcăriaşi, care ar trebui să fie dar nu sunt, o specie tipică pentru ţara noastră generoasă, pentru că dreptatea este o glumă proastă. Ne mai mirăm de ce ne merge atât de bine?

În schimb, nişte sărăntoci, nenorociţi muritori de foame, trebuie pedepsiţi cu toată asprimea pentru faptele lor.

Unde am ajunge dacă n-am da dovadă de intransigenţă? Exemple trebuie să existe! Răul nu trebuie tolerat, bineînţeles! în orice caz, completele de judecată trebuie lăudate. Credeam că asemenea judecători obiectivi, imparţiali, impresionabili, înţepători, nu se mai pomenesc nicăieri. Că Europa ar trebui să ia exemplu de la ţara noastră! Nu, nu-i adevărat, în ultima vreme şi justiţia occidentală cunoaşte acest fenomen. Şi-l respectă cu conştiinciozitate. Pe vremuri se spunea: „Hoţul e păgubaş!”

Astăzi am evoluat, putem spune: „Bietul hoţ, el trebuie să aibă parte de mila noastră a tuturor! Nici o milă pentru păgubaş! De ce să sufere făptaşul din pricina lui?”

Şi toate acestea se trăiesc cu mândrie, cu convingerea că în sfârşit facem cu toţii parte dintr-o Europă grandioasă în care triumfa corupţia, amoralitatea (repet, nu mai îndrăznesc să spun imoralitatea, pentru că aceasta e o noţiune pe care societatea o interzice, ea nu e de bonton), din care trebuie îndepărtat orice ne-ar aduce aminte de alte valori şi atitudini. Fiecare trebuie să participe cu entuziasm la reînnoirea societăţii, care se află în toiul unei intense „campanii culturale.”

Ca să nu mai pomenim campania politică, în care personaje corupte şi ridicole în inconştienţa lor aspiră să înlocuiască alte personaje la fel de corupte şi la fel de lipsite de orice bun simţ.

Ceea ce înseamnă că trebuie eliminate orice aluzii la integritate reală, la munca serioasă, la îmbogăţirea spiritului şi minţii… Şi rezultatul acestei intense multiple campanii? Absolvenţi de liceu care nu ştiu să scrie, tineri ce se vor dedica ştiinţei, care declară la examenul de bacalaureat că „inima e compusă din două auricule şi două testicule” (fapt autentic, nu inventat!), absolvenţi de liceu care nu sunt siguri dacă o carte nu e cumva o legătură de foi din care se rupe hârtia pentru a se împacheta telemeaua în ea, sau dacă Mihai Viteazu n-a fost poate un înaintaş talentat la Steaua sau Dinamo. Compătimiţi de privirile indignate ale părinţilor, care nu pricep de ce nenorociţii de profesori le persecută odraslele!

Astfel că e de înţeles de ce întâmplări ca şi cea de mai  sus, a călugărului făcător de minuni, nu se mai găsesc  în contemporaneitate.

Poate în viaţa unor mari personalităţi- pentru care a face bine este o îndatorire faţă de omenire, un dar pe care îl valorifică cu modestie şi bucuria de a face binele. Poate în Pateric mai aflăm suflete îmbunătăţite numindu-se pe sine „păcătoşi”, conştienţi de marea bunătate a lui Dumnezeu care îi înzestrează cu darul de a ajuta pe ceilalţi. Oameni pentru care modestia, smerenia, dragostea pentru Creatorul nostru şi pentru semeni sunt coordonate fundamentale ale existenţei. Datorită lor, sfinţenia nu este doar o vorbă goală, nici o noţiune abstractă pe care încercăm s-o concretizăm în personaje fotogenice, cu înfăţişare cuvioasă, cu exprimări cutremurătoare, pe care mulţimea credulă le ia drept adevăruri.

 

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here