Despre dumnezeiasca întrupare și despre purtarea de grijă față de oameni

0
140

12Cel îndurat, Cel care a dat existența și care a dăruit o existență fericită n-a trecut cu vederea pe omul care a fost amăgit prin acest atac al diavolului, începătorul răutății, n-a trecut cu vederea pe omul care n-a păzit porunca Creatorului, care a fost lipsit de har, care s-a dezbrăcat de curajul pe care îl avea față de Dumnezeu, care s-a acoperit cu asprimea vieții pline de dureri – căci aceasta simbolizează frunzele de smochin -, care s-a îmbrăcat cu murirea, adică cu mortabilitatea și grosimea trupului – căci aceasta simbolizează îmbrăcarea cu piei -, care a fost izgonit din paradis, potrivit dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care a fost condamnat la moarte și supus stricăciunii. Dumnezeu nu l-a trecut cu vederea, ci mai întâi l-a povățuit în multe chipuri, chemându-l să se pocăiască prin suspin și cutremur, prin potopul cu apă, prin distrugerea întregului neam omenesc aproape, prin amestecul și împărțirea limbilor, prin supravegherea îngerilor, prin incendierea orașelor, prin apariții tipice dumnezeiești, prin războaie, prin biruințe, prin înfrângeri, prin semne și minuni, prin diferite puteri, prin lege, prin profeți. Prin toate acestea se căuta să se distrugă păcatul, care se răspândise în multe feluri, care subjugase pe om și care îngrămădise în viață toată răutatea, și să readucă pe om la o existență fericită. Dar, pentru că prin păcat a intrat moartea în lume, ca o fiară sălbatică și neîmblânzită, distrugând viața omenească, trebuia ca Cel care avea să aducă mântuirea să fie fără de păcat, să nu fie supus prin păcat morții, ci, chiar prin El să fie întărită și înnoită firea, să fie povățuită prin fapte, să fie învățată pe cale virtuții, care depărtează de la stricăciune și conduce spre viața veșnică.

În sfârșit, Dumnezeu a arătat noianul cel mare al dragostei pe care o are pentru om. Căci Însuși Creatorul și Domnul primește să lupte pentru creatura Lui și se face învățător cu fapta. Și pentru că dușmanul amăgește pe om cu nădejdea Dumnezeirii, acum el este amăgit, căci Domnul S-a îmbrăcat cu haina trupului și arată în același timp bunătatea, înțelepciunea, dreptatea și puterea lui Dumnezeu. Așadar, prin bunăvoința lui Dumnezeu și a Tatălui, Fiul cel Unul născut și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care este în sânul lui Dumnezeu și al Tatălui, Cel deoființă cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Cel mai înainte de veci, Cel fără de început, Cel care era dintru început și era cu Dumnezeu și cu Tatăl și era Dumnezeu și există în chipul lui Dumnezeu, se pogoară aplecând cerurile, adică smerindu-se fără să smerească înălțimea Lui cea nesmerită, se pogoară spre robii Lui printr-o pogorâre inexprimabilă și incomprehensibilă. Căci aceasta înseamnă pogorârea. Și, fiind Dumnezeu desăvârșit, se face om desăvârșit și săvârșește cea mai mare noutate dintre toate noutățile, singurul lucru nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai mare decât ca Dumnezeu să se facă om? Și Cuvântul S-a făcut fără schimbare trup din Duhul cel Sfânt și din Maria Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu. Și singurul Iubitor de oameni se face mijlocitor între om și Dumnezeu, fiind zămislit în preacuratul pântece al Fecioarei, nu din voință sau din poftă sau din legătură bărbătească sau din naștere voluptoasă, ci de la Duhul Sfânt și în chipul celei dintâi faceri a lui Adam. Și se face supus Tatălui, prin luarea firii noastre, vindecând neascultarea noastră și făcându-ni-se pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putință să dobândim mântuirea.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here