Despre cele opt gânduri ale răutăţii – mânia (IV)

0
265

ManieSfântul CASIAN ROMANUL către Episcopul Castor, în epistola sa despre cele opt gânduri ale răutăţii, adică despre cel al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi al mândriei.

IV. Despre mânie

A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Şi câtă trebuinţă este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti.

De asemenea nu putem păzi desăvârşirea statului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. „Căci s-a turburat, zice, de manie ochiul meu”.Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiţi de toţi fraţii înţelepţi. Fiindcă s-a scris: „Mania în sânul celor fără de minte sălăşluieşte”.

Dar nu putem dobândi nici sfaturile mântuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: „Mania şi pe cei cuminţi îi pierde:1 Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inima trează, căci scris este: „Mania bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu”. Nici podoabă şi chipul cel bun nu-1 putem dobândi, cu toate că ne laudă toţi, căci iarăşi scrie: „Bărbatul mânios nu este cu bun chip”. Drept aceea cel ce vrea să vie la desăvârşire şi pofteşte să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mania şi iuţimea.

Iată ce porunceşte vasul alegerii: „Toată amărăciunea şi iuţimea şi mania şi strigarea şi hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea”. Iar când a zis „toată”, nu ne-a mai lăsat nici o pricina pentru care mania să fie trebuincioasă sau îndreptăţită. Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele sau când greşeşte, sau să-1 certe, să se silească a se păzi pe sine netulburat, că nu cumva vrând pe altul să tămăduiască, să atragă boală asupra să şi să audă cuvântul Evangheliei: „Doctore, vindecă-te pe ţine însuţi”, sau: „Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar barna din ochiul tău n-o cunoşti”.

Din orice fel de pricina ar clocoti mania în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-1 lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot aşa din orice pricina s-ar aprinde mania, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.

Numai atunci întrebuinţăm mania potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă Proorocul zicând: „Mâniaţi-va şi nu păcătuiţi”; adică aprindeti mania asupra patimilor voastre şi asupra gândurilor rele şi nu păcătuiţi săvârşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvântul următor: „… pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre va pocăiţi”; adică atunci când vin în inima voastră gândurile cele rele scoate-ţi-le afară cu manie, iar după ce le veţi fi scos, aflându-va că pe un pat al liniştei sufletului, pocăiţi-va. împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel, folosindu-se de cuvântul lui şi adăugând: „Soarele să nu apună peste mania voastră, nici să daţi loc diavolului”; adică să nu faceţi pe Hristos, Soarele Dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din pricina că-1 mâniaţi prin învoirea cu gândurile rele, că apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele acesta şi Dumnezeu zice prin Proorocul: „Iată celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui”.

Iar de vom lua cele zise după litera, nici până la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ţinem mania. Ce vom zice deci despre aceia cari, în sălbăticia şi turbarea dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mania nu numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii faţă de alţii şi n-o mai scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere îşi sporesc veninul tinerii de minte a răului spre pierzarea lor.

Ei nu ştiu că trebuie să fugă nu numai de mania cea cu fapta, ci şi de cea din cuget, că nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoştinţei şi din dreapta socoteală şi să se lipsească de sălăşluirea Duhului Sfânt. Pentru această şi Domnul porunceşte în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului şi să ne împăcăm cu fratele nostru. Căci nu e cu putinţă că să fie bine primit darul până ce mania şi ţinerea de minte a răului se află încă în noi. Asemenea şi Apostolul, zicând: „Neîncetat va rugaţi” şi „Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fără manie şi fără gânduri”, ne învaţă aceleaşi lucruri.

Rămâne aşadar că sau să nu ne rugăm niciodată şi prin această să ne facem vinovaţi înaintea poruncii apostolesti, sau, silindu-ne să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem această fără manie şi fără a ţine minte răul. Şi fiindcă de multe ori când sunt întristaţi sau turburaţi fraţii noştri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt turburaţi, Doctorul sufletelor, vrând să smulgă din rădăcina, adică din inima, pricinile mâniei, ne porunceşte că nu numai când suntem noi mâhniţi asupra fratelui să lăsăm darul şi să ne împăcăm, ci şi dacă el s-a mâhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-1 tămăduim, dezvinovatindu-ne, şi apoi să aducem darul..

Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, când putem învaţă această şi din legea veche? Deşi s-ar părea că această e cu pogorământ, totuşi zice şi ea: „Să nu urăşti pe fratele tău întru inima ta”,1 şi iarăşi: „Căile celor ce ţin minte răul, spre moarte (duc)”2. Deci şi acolo se opreşte nu numai mania cu fapta, ci se osândeşte şi cea din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeieşti, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mâniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.

Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mâniem pe oameni, că şi când acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre manie, sau fiindcă e mai uşor să dobândim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Căci din mândrie şi din voinţă de a nu ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile turburării, poftim despărţirea de fraţi. Drept aceea până ce aruncăm pricinile neputinţei noastre în socoteală altora, nu este cu putinţă să ajungem la desăvârşirea îndelungii răbdări.

Capătul îndreptării şi al păcii noastre nu se câştigă din îndelungă răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii răbdări, căutând pustia şi singurătatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămânea ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragerea celor neizbaviti de patimi nu numai că le păzeşte patimile nevătămate, ci li le şi acoperă, încât nu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute şi-i face să creadă că au câştigat îndelungă răbdare şi smerenia, până nu este cine să-i ispitească şi Să-i probeze.

Dar când vine vreo pricina, care îi stârneşte şi-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată că nişte cai fără frâu, hrăniţi multă vreme în linişte şi odihnă, din ocoalele lor şi târăsc cu şi mai multă vijelie şi sălbătăcie spre pierzare pe călăreţul lor. Căci şi mai mult se sălbătăcesc patimile în noi, când e încetată legătură cu oamenii, încât pierdem şi umbră suferirii şi a îndelungii răbdări, pe care în tovărăşia fraţilor ni se părea că le avem; această pentru întrelăsarea deprinderii cu oamenii şi din pricina singurătăţii.

Căci precum fiarele veninoase ce stau liniştite în culcusurile lor din pustie, de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, îşi arată toată turbarea lor, asemenea şi oamenii pătimaşi, care sunt liniştiţi din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziţie a virtuţii, îşi dau veninul pe faţă când apucă pe cineva care s-a apropiat şi-i întărâtă. De aceea cei ce caută desăvârşirea blândeţii sunt datori să pună toată strădania, că să nu se manie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor şi nici asupra lucrurilor neînsufleţite.

Căci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, că mă porneam cu manie asupra trestiei şi o azvârleam, pentru că nu-mi plăcea fie grosimea, fie subţirimea ei; asemenea şi asupra lemnelor când voiam să le tăi şi nu puteam repede, sau asupra cremenii, când mă sileam să scapăr şi nu ieşea foc îndată. Aşa mi se întinsese coarda mâniei, încât o porneam şi asupra lucrurilor neînsufleţite.

Drept aceea, de vrem să dobândim fericirea făgăduită de Domnul, datori suntem să înfrânăm, precum s-a zis, nu numai mania cea cu lucrul, ci şi mania din cuget. Căci nu foloseşte aşa de mult a-ţi ţine gură în vremea mâniei, că să nu dai drumul la vorbe furioase, cât foloseşte a-ţi curaţi inima de ţinerea minte a răului şi a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui. Învăţătură evanghelică porunceşte să se taie mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor.

Fiindcă tăindu-se din inima rădăcina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ura sau de pizma. Căci celui ce urăşte pe fratele sau, ucigaş de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziţia de ura din cugetul lui. Desigur aci nu văd oamenii vărsându-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorât cu gândul şi cu dispoziţia de ura. Dumnezeu va da fiecăruia sau cununa, sau osânda, nu numai pentru fapte, ci şi pentru gânduri şi hotărâri, precum însuşi zice prin Prorocul: „Iată vin să adun faptele şi gândurile lor”.

La fel zice şi Apostolul: „înseşi gândurile lor se vor învinui sau apară între ele, în ziua în care va judecă Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor”.2 Dar însuşi Stăpânul, învăţându-ne că trebuie să lepădam toată mania, zice în Evanghelie: „Cel ce se manie pe fratele sau vinovat va fi judecăţii”1. Aşa stă în copiile cele bune (cuvântul în deşert e un adaos), potrivit cu gândul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voieşte că noi să tăiem în toate chipurile rădăcina şi scânteia însăşi a mâniei şi nici o pricina a ei să nu păstrăm în noi, că nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricina aşa zisă întemeiată,mai pe urmă să alunecăm în turbarea mâniei fără temei.

Iar leacul desăvârşit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mania nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mâniei intunecandu-ne mintea, nu se va mai află întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cârma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei intunecandu-ne mintea. Iar la urmă tuturor, având în fiecare zi în faţă icoană morţii, care nu ştim când poate veni,să ne păzim pe noi înşine de manie şi să ştim că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământeşti, nici de posturi şi privegheri, căci de vom fi stăpâniţi de manie şi ura, vinovaţi vom fi judecăţii.

Citeşte şi:

Sursa: filocalia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.