Conceptul de camuflaj era binecunoscut din lumea animalelor. Numeroase mamifere, reptile şi insecte se ascund foarte eficient adoptând culorile, texturile şi formele habitatelor lor. Leii se fac una cu savana datorită culorii lor nisipii. Insectele înţepătoare sunt de neobservat, fiindcă arată ca nişte rămurele.
Tehnica de camuflaj
Tehnica de camuflaj are aplicaţii evidente în diverse activităţi umane, mai ales în război. În secolul al XVIII-lea, luptele se duceau deschis, prin acord tacit sau explicit, şi semănau cu nişte partide de şah. În acel context, soldaţii puteau fi îmbrăcaţi în uniforme uşor de identificat, care indicau clar partea de care aparţineau, cam ca tricourile fotbaliştilor din două echipe adverse. Armata britanică era renumită pentru vizibilitatea ei de la distanţă, care îi atrăsese şi porecla de „linia roşie”.
Încercarea cea mai spectaculoasă de camuflaj a fost aranjamentul coloristic aplicat navelor în Primul Război Mondial. Consta dintr-o combinaţie complexă de forme geometrice în diferite tonuri, adeseori întrepătrunse. Multe vase de luptă erau vopsite astfel din pupa până-n prova. Remarcabil la acest camuflaj este felul în care îţi ia ochii. Pare mai degrabă a atrage atenţia asupra vasului, decât a-l ascunde. Dar avantajul era că într-un convoi sau o flotă văzută de la distanţă era aproape imposibil să-ţi dai seama câte vase erau sau de ce tip. Odată ce camuflajul acoperea toate părţile navei – puntea, coşul, ventilatoarele, armamentul – , elementele standard de recunoaştere deveneau imposibil de identificat.
Camuflajul in armata
Din cauza camuflajului, inamicul nu-şi putea da seamă nici de distanţa la care se afla vasul, nici de viteza lui sau de direcţia în care se îndrepta. Camuflajul era la fel de derutant pentru dispozitivele similare montate pe submarine. Modelul încorpora adesea simularea valurilor făcute de prova, vopsită pe capătul anterior al cocii vasului; ascunzând adevăratele valuri produse de înaintarea navei, făcea mai greu de estimat viteza ei.
Camuflajul nu făcea nava de război invizibilă, dar deruta ochiul inamicului şi micşora şansele unei reacţii eficiente. Producea un efect similar dungilor tigrului, care îl ajută prea puţin să se ascundă în umbra bălţată a pădurii, dar garantează, fără doar şi poate, derutarea oricărei prăzi spre care se avântă.
Armata franceză a fost prima care a adoptat camuflajul. Francezii au fost cei care i-au dat şi denumirea, iar în 1915 au înfiinţat prima secţie de camuflaj. Această unitate militară era organizată şi comandată de un artist, iar membrii ei erau, în viaţa civilă, artişti de un fel sau altul. Acest pluton de artişti a primit sarcina de a face să „dispară” instalaţiile şi personalul militar. Nu după mult timp, în Britania şi America s-au înfiinţat unităţi similare. Armatele italiană, rusă şi germană nu şi-au manifestat acelaşi interes pentru camuflaj. În orice caz, în cele două războaie mondiale ale secolului al XX-lea, sute de artişti au devenit experţi în camuflaj.
Teoreticianul camuflajului – Abbot H. Thayer
Ştiinţa din spatele camuflajului a fost explorată în anii 1890 de către Abbot H. Thayer, un pictor american animat de un imens interes pentru istoria naturală. Thayer a descoperit efectul de compensare a umbrei. Este o trăsătură comună multor păsări şi animale şi constă în faptul că suprafeţele superioare au tonuri mai închise decât cele inferioare, pentru a contracara efectele umbrelor. Acest gen de camuflaj poate ajuta o vieţuitoare să se facă nevăzută sau măcar să devină mai puţin vizibilă ca un obiect solid, tridimensional.
În 1909, Thayer a scris împreună cu fiul său Gerald o carte, care a atras atenţia mai ales datori opiniilor îndrăzneţe exprimate şi a lipsei de fundament ştiinţific pentru multe din ipotezele formulate. Dar ideea de bază era că pentru a camufla culorile terne erau mult mai puţin eficiente decât combinaţiile foarte contrastante.
Thayer susţinea că formă şi suprafaţa animalului „rupte” de un model contrastant. Era foarte conştient că ideile lui avea aplicaţii militare şi, în 1898, în timpul Războiului Hispano-Amencan a pledat pentru folosirea efectului de umbrire la navele amencane a propus marinei americane să utilizeze „coloritul general al Pescăruşului, în două nuanţe de gri şi alb pur, partea de dedesubt a oricărui lucru fiind vopsită în alb, suprafeţele laterale în cenuşiu, iar suprafeţele superioare într-o culoare albăstruie care aminteşte de penajul întunecat de pe spatele unui pescăruş”.
Ideea lui Picasso
Ideea de a camufla navele de război exista aşadar dinaintea izbucnirii primului Război Mondial, în 1914, dar nu a fost pusă în practică imediat. Camuflajul a fost inventat (sau reinventat) în 1917 de artistul englez Norman Wilkinson, în timp ce se afla într-o misiune de patrulare pe Canalul Mânecii. În mod interesant, unele modele de camuflaj reflectă îndeaproape formele unghiulare, colţuroase, întâlnite în lucrările contemporane de artă cubistă, de pildă în tablourile lui Braque şi Picasso. Armata franceză şi-a prezentat primele arme camuflate, vopsite probabil în cenuşiu, în 1915.
Picasso îi scria prietenului său Appollinaire, pe atunci soldat: „Să-ţi dau un sfat bun pentru artilerie. Chiar dacă sunt vopsite în cenuşiu, puştile şi tunurile se văd din avion, fiindcă îşi păstrează forma. Ar trebui vopsite în schimb în culori stridente, cu fragmente roşii, galbene, verzi, albastre şi albe, ca un arlechin”. După câteva luni, poetul Jean Cocteau îşi făcea apariţia la studioul lui Picasso purtând pe sub pardesiu un costum de arlechin. I-a cerut lui Picasso să-l picteze ca arlechin, dar Picasso l-a refuzat. Cocteau i-a lăsat lui Picasso costumul.
Picasso a fost încântat de cadou şi a spus că întreaga infanterie franceză ar trebui să fie îmbrăcată în costume de arlechin, întrucât carourile dau privitorului o senzaţie de derută. Începând din 1915, arlechinii au apărut tot mai des în picturile cubiste ale lui Picasso. După ce războiul a luat sfârşit, pictorul Braque comenta că a fost fericit „când am văzut că armata a folosit pentru camuflaj principiile picturii mele cubiste”. Cineva a sugerat că similaritatea dintre cubism şi camuflaj era o coincidenţă. “Nu, nu”, l-a contrazis Braque. „Te înşeli, înainte de cubism a fost impresionismul şi armata purta uniforme de un albastru palid – camuflaj posferic.”
Sistemul de camuflaj al lui Norman Wilkinson
Sistemul de camuflaj cubist al lui Norman Wilkinson a fost testat pe un vas comercial britanic, SS Industry. Primul vas britanic vopsit în culori de camuflaj a fost HMS Alsatian, în august 1917. Norman Wilkinson a negat întotdeauna că ar fi fost influenţat în vreun fel de Thayer. Era considerat un sistem bun, chiar dacă nu există nicio dovadă a eficienţei sale, şi practică a fost preluată de marina americană în 1918.
Probabil că Thayer a avut în această o influenţă considerabilă, dar întotdeauna indirectă. La începutul Primului Război Mondial a auzit că armatele germană, franceză şi britanică îi consultaseră toate cartea când îşi gândiseră camuflajul de teren. În 1917, când America a intrat în război, nu întâmplător unul dintre artiştii care fondaseră Corpul de Camuflaj American era un văr şi student al lui Thayer – Barry Faulkner.
Nu se ştie nici acum dacă vopsirea în modele de camuflaj a produs vreo diferenţă. Amiralitatea britanică a ajuns la concluzia că nu a avut niciun efect asupra eficienţei atacurilor submarinelor germane. Cert este că a avut un efect semnificativ asupra moralului echipajelor navelor. Amiralii americani au fost însă de altă părere. Potrivit opiniei lor, camuflajul a contribuit la protejarea vaselor.
În perioada interbelică, atât vasele de război, cât şi cele comerciale, au revenit la aspectul lor normal. In al Doilea Război Mondial camuflajul a fost utilizat din nou. Camuflajul s-a demodat pe măsură ce sistemele de determinare a distanţei până la un obiect au devenit tot mai sofisticate. Când vasele au putut fi detectate cu ajutorul radarului, culoarea în care erau vopsite nu a mai contat. Frecvent, tunurile navale mari puteau trage mult mai departe decât puteau vedea tunarii.
Invenţii care au schimbat lumea, Rodney Castleden
Jurnal Spiritual
