Despre bucuriile simple – Îndemn la simplificarea vieții

0
754
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

bucuriiSă fii o dată sau să fii de mai multe ori? Ceea ce este astăzi să nu mai fie niciodată, sau să fie încă o dată, încă de două ori? Ziua de azi şi cu ziua de mâine să fie ceva şi altceva, sau să fie unu şi unu, unu plus unu? Vreau să întreb: să fii în istorie sau să fii în adevăr? Ceea ce e tragic, în întrebările acestea, e că pun probleme vii, probleme de comportare zilnică. Un om plin de conştiinţa istoricităţii e un om care se risipeşte, care trăieşte de azi pe mâine, aşa cum au trăit toţi oamenii de azi pe mâine. Ce-i pasă că viaţa sa nu dovedeşte nimic? Nici o viaţă n-a dovedit nimic. Să trăim frenetic viaţa noastră, căci n-avem de dat socoteală nimănui.

Şi mă gândesc la ceilalţi oameni, la cei câţiva care s-au trudit să facă din viaţa lor o dovadă şi un adevăr; care şi-au trăit-o liniştit, fără exasperări, o dată azi, încă o dată mâine, de atâtea ori în acelaşi loc, de câte ori le-a fost cu senină putinţă… Adevăr? Nimeni nu se gândeşte propriu-zis la adevăr. Un anumit adevăr există şi în istorie. Dar este vorba de ceea ce are, mai ales, adevărul şi nu are, mai ales, istoria: de idea de ordine. E vorba să adunăm viaţa aceasta din toate părţile— disiecta membra— şi s-o supunem unor ritmuri mari, unor jocuri stricte. E vorba să facem ceva cu viaţa, şi să n-o lăsăm pe ea să se facă singură.

Ştiu că viaţa e bogată. E chiar mai mult decât îmi trebuie. Aş putea trăi atât de bine cu mai puţin… Gândurile acestea pornesc dintr-o necesitate de „mai puţin“. Mi-a venit în minte să întreb şi pe ceilalţi: lor câtă viaţă le trebuie? Dar întrebările nu folosesc la nimic. E surprinzător şi totuşi explicabil faptul că oamenii nu ştiu cum să se poarte în faţa bogăţiei. Aţi observat că bolnavii, oamenii săraci, oamenii cu viaţă puţină şi posibilităţi puţine de viaţă în ei ştiu ce vor? Ei au un sens al lor, un idealism al lor şi ştiu în ce Dumnezeu să creadă. Pe când oamenii bogaţi în viaţă, oamenii sănătoşi, oamenii puternici întârzie în bunurile lor şi nu mai dau nimic. Creaţia, sensul, ideea sunt ale omului sărac. Să nu te pierzi în faţa bogăţiilor vieţii. Să nu te laşi făcut. Să nu crezi că istoria este singura realitate şi să te laşi născut, trăit, asasinat, în consecinţă. Ar trebui să încercăm, odată, o rezistenţă împotriva istoriei, împotriva curgerii, împotriva vieţii joase. Poate că nu e atât vorba de ales între istorie şi adevăr, dar trebuie ales, în orice caz, între istorie şi ordine, între istorie şi geometrie.

Viaţa e bogată, bine. Tocmai de aceea voi căuta s-o simplific. De ce să apropii ideile de viaţă, să le multiplic la infinit, să le calitativizez, să fac din ele lucruri colorate local — şi să nu fac ceastălaltă revoluţie: să apropii viaţa de idee, s-o modific pe ea în sensul ideii? Simplifică viaţa. Ia din ea bucăţi mari, concentrări, toturi — şi operează cu ele. Ce ai nevoie de rest? Nimeni nu spune că nu există un rest în afară de idee. Dar, cu sau fără el, înţelesul lumii este acelaşi. Rezistă. Când vine viaţa peste tine, fii gata pregătit cu schemele. N-o lăsa niciodată să te acopere. Ai întotdeauna cu ce să ieşi la suprafaţă: ideile.

Ideile… Cum se cumințesc acum lucrurile. Cum se simplifică deodată toate. Pierdusem din vedere simplitate a lucrurilor din cauza imaginaţi ei. Imaginaţia — trista facultate de a renunţa la un univers care e simplu. Ar trebui scris încă o dată un imn pentru idei. Pentru ideile de peste tot, pentru idei, în care viaţa se poate reface complet, mai bine chiar decât în rosturile imediate. Pentru ideile triste şi vesele, anemice şi atletice, gratuite şi eficiente, spontane sau necesare; pentru idei — şi pentru toate geometriile care se pot face cu ele. Să arunci ideile în viaţă ca nişte poli magnetici, care să grupeze în jurul lor tot ce a fost disident până acum. Să distribui ideile ca centre de omotetie, grupând într-o aceeaşi ordine realităţile de acelaşi fel. Să fie fascicule luminoase peste tot. Să fie fâşii de realitate, nu una singură, imensă, monstruoasă, prodigios de incalculabilă. Să calculezi…

E adevărat că, la prima vedere, sărăcesc realitatea procedând în felul acesta. E adevărat că rămâne un rest, că prima mea acţiune e de a pierde ceva, de a căuta „mai puţin“. Dar, în locul lumii reale pe care o pierd, îmi apar toate lumile posibile. În locul bucuriei de a vieţui viaţa aceasta, am bucuria de a vieţui toate vieţile care nu au fost. Pentru a fi părăsit o singură realitate, primesc toate realităţile cu putinţă. Cine vrea să trăiască o singură dată, n-are decât s-o facă. Există totuşi un mijloc de a trăi de mai multe ori. Şi, pe urmă, cât durează lucrurile acestea „vii“? Câteva clipe sau o zi. Mâine va fi altceva. Fructul pe care l-aţi mâncat azi nu-l veţi mai mânca niciodată. Veţi mânca un altul. Din acelaşi pom? Nu, dintr-altul, căci şi pomul trăieşte. Aci vă stă greşeala: aţi vroit unicitate, dar aţi uitat să cereţi şi eternitate. La voi lucrurile se consumă, ard, mor. Dar, în schimb, ce idee a murit de la facerea lumii încoace? Nici una. Ideile, aceste „eternităţi care umblă printre oameni“. Cine vorbea aşa? Lumea nu poate măsura eternitatea, căci singura ei măsură este viaţa, care e prea scurtă. La ea nu e de găsit nimic rezistent, nimic fix. Iată, universul ideilor e fix şi incoruptibil. În planul lui nimic nu se alterează. Istoria e numai alteraţie. Toate marile acte, marile bucurii, marile întâmplări, toate se alterează local. Totul este aci şi nu este dincolo. Dincoace şi dincolo de Pirinei. Cum se mai pot înţelege oamenii între ei? Îmi închipui că numai prin aproximaţii, niciodată prin acoperirea unui moment dintr-o viaţă sufletească cu un moment dintr-alta, niciodată printr-o veritabilă coincidenţă. Acea disciplină sclavă istoriei, filozofia culturii, a arătat îndeajuns că nimic în epoci sau indivizi nu coincide, ci toate apropierile care se pot face între ei se datorează unor corespondenţe vagi de vârstă. Ducând mai departe sistemul acesta de a da vârstă lucrurilor, am putea spune că există şi o vârstă a zilei. Iată, de pildă, am acum vârsta foamei de azi; dacă o are şi vecinul meu, ne înţelegem. Dacă nu, el nu va afla nimic din ce se petrece în mine.

Cum ne putem înţelege, atunci? Eu nu pot vedea cum place altcuiva un lucru, îmi amintesc doar cum mi-a plăcut mie. Înţeleg aşadar ceva local, al său, prin altceva local, al meu. Am coincis, atunci, noi doi? Dar cum? Tot ce ştiu e că altul a avut o bucurie care făcea aluzie la o bucurie de a mea. Altceva? Şi asta poate fi coincidenţă, intersecţie de vieţi sufleteşti, comunicaţie? Pentru că oamenii nu mai pot comunica, pentru că îşi închipuie că sunt prea mult în istorie, pentru că acordă prea multe drepturi vieţii iraţionale, individualului, lui „o dată“, nebuniei lor— de aceea propun această senină, această deliberată închinare către o Mathesis universalis a sufletescului. Că ştiinţele de azi nu şi-au găsit încă „ştiinţa lor universală“, unitatea lor, solidaritatea lor cu celelalte şi cu ele însele — asta nu înseamnă prea mult. Viața, care de atâtea ori a întrecut știinţa, îşi poate găsi o Mathesis a ei. Să renunţe, doar, la formele ei joase şi să înceapă exerciţiul actelor pure. Să încorporeze ideile. Să facă din ele limbajul universal, posibilitatea oamenilor de a se înţelege unii cu alţii, de a coincide unii cu alţii, între ei şi, toţi împreună, cu eternitatea. În locul bucuriilor regionale să instaurăm bucuriile generale, mai simple şi mai vaste. În locul spiritului istoric, în care primează destinul, durata specifică şi moartea, să aducem spiritul matematic, în care primează creaţia liberă, generalitatea şi veşnicia.

Mathesis sau Bucuriile simple, Constantin Noica

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here